A cincea elegie

Dedicată doamnei Hertha Koenig

Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceştia puţin mai
trecători ca noi înşine, pe care-mboldindu-i din vreme
îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui
o mereu neostoită voinţă? Ci, iată – îi stoarce,
îi încovoaie, îi răsuceşte şi-i ameţeşte,
îi aruncă şi-i prinde din nou, ca printr-un aer
dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar
jos, pe covorul subţiat, ros de
veşnica lor săritură, pe covorul acesta
pierdut în univers.
Lipit ca un plasture, parcă cerul
de mahala ar fi durut pământul. Şi abia căzuţi
în picioare, aici, iată-i: literă mare a prezenţei... îndată bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi din nou, în glumă, gest
mereu repetat, ca al lui August cel Tare la masă
cu farfuria de cositor.

Ah, şi-mprejurul acestui
centru, trandafirul vederii:
înfloreşte şi se scutură. În jurul acestui
şteamp, pistil, atins de propriul său
polen lucitor, fecundat, ca să devină
iarăşi rod al nemulţumirii, nicicând
conştientă de sine, – sclipind din cea mai subţire
pojghiţă a unei nemulţumiri ce zâmbeşte uşor prefăcut.

Iată: bătrânul halterofil, ofilit,
zbârcit, care-acum bate doar toba,
chircit în pielea sa uriaşă, parcă-nainte
ar fi conţinut doi oameni, şi unul
zace acum în cimitir, iar el i-a supravieţuit,
surd şi câteodată puţin cam
tulbure,-n pielea lui văduvită.

Însă cel tânăr, bărbatul, ca şi când ar fi copilul unei cefe
şi-al unei călugăriţe: ţeapăn şi bine umplut
cu muşchi şi candoare.

O, voi,
pe care cândva o suferinţă, de copil încă,
v-a primit, ca jucărie, într-una din
lungile ei convalescenţe...
Tu, cel care căzând
cum numai fructele, necopt,
zilnic de-o sută de ori se desprinse din arborele
mişcării urzite-mpreună (care, mai iute ca apa, în câteva
clipe trece-n primăvară, vară şi toamnă) –
te desprinzi şi te turteşti pe mormânt:
uneori, într-o frântură de pauză, parcă
ţi se-nfiripă un chip de iubire spre mama ta,
ea – rareori mângâind; dar ţi se pierde în trup, pe umăr,
se iroseşte, timid, abia conturată... Şi iarăşi
pocneşte din palme bărbatul, pentru ţâşnire, şi înainte
ca vreo durere să ţi se limpezească în dreptul inimii
mereu galopante, arsura din tălpi a şi întrecut-o
pe ea, obârşia sa, cu câteva lacrimi trupeşti
grabnic stârnite sub pleoapele tale.
Şi totuşi, orbeşte,
surâsul...

Îngere! Ia-o, culege-o, iarba de leac cu floare măruntă.
Adu o vază, păstreaz-o! Aşaz-o printre bucuriile
nouă încă închise; în gingaşă urnă
slăveşte-o cu inscripţie-nflorit avântată: «Subrisio saltat».

Apoi tu – încântătoare,
tu, cea ocolită-n tăcere de bucuriile cele mai
fermecătoare. Poate că
franjurii tăi sunt fericiţi pentru tine –
ori poate pe sânii tăi
tineri şi tari mătasea verde metalică
se simte răsfăţată nespus, nelipsindu-i nimica.
Tu,
pe toate jucătoarele balanţe ale echilibrului
mereu altfel aşezată fructă de piaţă a nepăsării,
vizibilă sub umeri.

Unde, ah! unde e locul – îl port în inimă –
unde încă nici vorbă să poată, unde încă se desprindeau
unul de altul, ca animalele care se-ncalecă
nu pe deplin împerecheate;
unde greutăţile trag încă greu;
unde se clatină încă
pe vergele zadarnic rotite
farfuriile...

Şi deodată-n acest trudnic Niciunde, deodată
indicibilul loc, unde Preapuţinul pur
se transformă de neînţeles – trece brusc în
Preamultul golit.
Unde socoteala multiplă
se rezolvă fără de cifre.

Pieţe, ah! piaţă-n Paris, nemărginită scenă
unde modista, Madame Lamort,
împleteşte şi răsuceşte neodihnitele drumuri ale pământului,
infinitele panglici, făcând din ele
noi funde, cocarde, flori, bentiţe, fructe-artificiale – toate
în false culori – pentru ieftinele
pălării de iarnă ale destinului.
.........................................................
Îngere: ar fi un loc, pe care nu-l ştim, şi-acolo,
pe covor indicibil, amanţii, care-aici n-ajung niciodată
la deplină pricepere, îşi arată temerarele lor
înalte figuri ale-avântului inimii,
turnurile lor din plăcere, scările
lor care de mult, acolo unde nicicând n-a fost sol,
se sprijină numai una pe alta, vibrând – şi pot
în faţa spectatorilor din jur, sumedenia de morţi fără grai:
Oare-şi aruncă aceştia ultimele, mereu agonisite,
mereu ascunse, necunoscute de noi, veşnic
preţioasele monede ale norocului, la picioarele
perechii ce-n sfârşit zâmbeşte cu adevărat pe alinatul
covor?

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!