A doua elegie

Orice înger e înspăimântător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi toţi, păsări aproape ucigătoare
ale sufletului, şi ştiu cum sunteţi.
Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul uşii rustice,
puţin travestit, cum se cuvine la drum, şi nu aşa de cumplit,
(un tânăr şi el uitându-se curios la celălalt tânăr). Dacă arhanghelul acum ar ieşi,
primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi,
cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteţi?

Fericiţi ai vremii dintâi, răsfăţaţi ai Firii,
trăsături din înalt, creste din zori
ale oricărei creaţii, polen al înfloritei dumnezeiri,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii formate din esenţe, scuturi de dragoste, tumulturi
ale simţirii în extaz furtunos şi, deodată, numai
oglinzi care răspândesc din belşug propria lor frumuseţe
ca s-o creeze din nou în propriile lor feţe.

Noi tot ce simţim împrăştiem; ah, noi
ne exalăm şi pierim; din văpaie-n văpaie
dăm tot mai slabă mireasmă. Ne spune cineva:
da, îmi intri în sânge, camera asta, primăvara
se umplu de tine... Zadarnic însă, nu ne poate păstra,
dispărem în el şi în preajma lui. Dar ei, care-s frumoşi,
o! cine poate să-i păstreze? Necontenit pe faţa lor
aparenţa se-nalţă şi piere. Ca roua dimineaţa, din iarbă,
ce-i al nostru se ridică din noi, precum căldura dintr-o
mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? Şi privirea care se-nalţă:
nou şi cald val care zvâcneşte din inimă –;
vai mie: totuşi, aceasta suntem. Universul în care
ne mistuim păstrează mireasma noastră? Îngerii oare
nu iau într-adevăr decât ce este al lor, propriul lor suflu,
sau, poate, uneori, ca din greşeală, ceva din ce suntem
se află în suflul lor? Suntem noi oare amestecaţi
în trăsăturile lor măcar atâta cât nelămurirea
pe feţele femeilor însărcinate? Ei nici nu ştiu aceasta
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea s-o ştie?)

Îndrăgostiţii, dacă ar înţelege, ar putea să vorbească
ciudat în aerul nopţii. Fiindcă se pare că totul
ne ascunde. Uite, copacii, există; casele
în care locuim au rămas aceleaşi. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Şi totul se uneşte ca să ne împrejmuie cu tăcere,
pe jumătate de ruşine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranţă.

Îndrăgostiţilor, voi unul în altul mulţumiţi,
pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?
Iată mie mi se întâmplă că mâinile mele
se cunosc una pe alta sau că faţa mea veştejită
în ele se cruţă. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum
pe mine însumi. Cine totuşi, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie?
Voi însă, care sporiţi fiecare în extazul celuilalt, până când,
dominat, celălalt vă imploră: destul! voi care fiecare în mâinile celuilalt
vă-mbelşugaţi tot mai mult ca un an de podgorii;
voi care uneori nu mai existaţi numai pentru că celălalt
vă întrece cu totul; pe voi vă întreb ce suntem. Ştiu
că în atingerea voastră fericirea e atât de mare
pentru că dezmierdarea ţine pe loc,
pentru că locul pe care dragostea voastră-l cuprinde
nu piere; pentru că simţiţi acolo durata
pură. De-aceea îmbrăţişarea vi se pare o promisiune
de eternitate. Şi totuşi, atunci când v-aţi învins spaima
primelor priviri şi aşteptarea nostalgică la fereastră
şi prima plimbare împreună, o dată, prin grădină:
Îndrăgostiţi, mai sunteţi voi oare? Când unul în altul
vă duceţi unul pe altul la buze şi beţi–: băutură la băutură,
o! cât de ciudat băutorul se desparte de faptă.

N-aţi văzut cu mirare pe câte-o stelă antică prudenţa
gestului uman? Iubirea şi despărţirea nu erau oare
atât de uşoare puse pe umeri, parc-ar fi fost din altă
materie făcute decât sunt la noi? Aduceţi-vă aminte
de mâinile care atârnă fără s-apese, deşi e putere în trupuri.
Aceşti stăpâni pe ei înşişi ştiau şi-şi spuneau: atâta numai
e-ntinderea noastră; atâta-i al nostru, să ne atingem aşa.
Zeii ne strâng mai tare. Dar numai zeii pot asta.

Dac-am putea şi noi să găsim o curată, îngustă, trainică
parte de substanţă umană, o fâşie de pământ fecund care să fie
a noastră, între fluviu şi stâncă. Fiindcă propria noastră
inimă ne depăşeşte mereu ca şi ei. Şi nu mai putem
s-o privim în imagini care o domolesc, şi nici
în trupuri zeieşti în care se potoleşte, sporind.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!