Iubire felină

Era neînfrânt şi un rege
pe vaste întinderi, cu ape
la care veneau să se-adape
sălbatice turme pribege.

Trăia în ţinutul sălbatic
din noaptea când, după furtună,
în luptă-a putut să răpună
un leu mai bătrân şi apatic.

Urmaseră ani de domnie,
o viaţă-n continuă luptă,
pe-o scenă ce, parcă, e ruptă
din vremuri de cruntă urgie.

Acum, lenevind, îşi priveşte,
din haită, leoaica temută,
frumoasă şi neîntrecută
pe care mai mult o iubeşte.

A fost un coşmar, o-ncercare,
o luptă cumplită-ntr-o noapte
cu lei ce-au venit puşi pe fapte
şi au reuşit să-l doboare.

Leoaicele, pline de furii,
agile,-au sărit dintr-o dată,
în haită, c-o sete turbată
şi spume la marginea gurii.

Cu urlete, parcă blesteme,
au pus nepoftiţii pe fugă,
dar el a rămas în văiugă
ca îngerul morţii să cheme.

În zori, grav rănit, dar în viaţă,
sub primele raze de soare,
-tabloul de-atunci încă-l doare-
tot jurul părea că-i în ceaţă.

Au fost nişte clipe în care,
fixat de priviri necrofage,
simţea cum pământul îl trage
spre ultima lui abdicare.

Dar mândra-i regină, alături,
în clipele cele mai grele,
l-a tras din tenebrele-acele
spre-o viaţă cu-alese desfături.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!