O prea toamnă...

Braţul tău! Ah, braţul tău pe care-am înverzit,
Pe care-am înflorit şi-am învăţat rodul iubirii!
Dragostea mea, tu nu vezi, nu simţi, părăsit
Versul meu ruginit de prea toamna-nvechirii?

Cad încet de pe ramul de dor amintiri, tremurat,
Se întorc să ne spună că-i mult prea târziu
Să le-aducem cu noi pe un drum ce-am uitat...
Un surâs resemnat prins de-un suflet pustiu...

Braţul tău s-a-nclinat de prea timp şi prea ploi...
Încă stau agăţată de el, dar mă tem de furtună...
Mă-nfior disperat, uneori, când tăcerea din noi
Se strecoară pe-ascuns şi uităm de-mpreună...

Poate cad de pe braţ într-un vis, când mi-e bine...
Poate zbor ca un fulg dus spre cer de o boare...
Voi fi, poate, o briză-n ecou rătăcind serpentine,
Sau un vers de poem cu parfum dintr-o floare...

poezie de Jane Crişan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!