Pandantive vii...

Când luna vălul de mătase îşi scutura,
Pe toată valea răpusă de tăcere,
Îmbrobodiţi în scutecul iubirii,
Vrăjile nopţii pe drumuri ne purtau,
Sfidând statura lunii pline.

Şi mânâ în mână colindam păduri, câmpii virgine,
Botezate de mirul florilor alese enigmatic,
Descântaţi de spiritul divin şi singuratic,
Ne înfrăţeam cu cerbul mândru şi ciuta săltăreaţă,
Când veveriţele se speriau de şoapta noastră,
De orice foşnet viu din lumea lor măreţă.

Ce înalt era focul, ce-l aţâţa-i voios,
Cu cetină de brad sfidând bolta crească şi pădurea,
Mă răsfăţai cu glume şi gesturi copilăreşti,
Ca amintirii noastre să nu-i ştirbim statura,
Când pipa fericirii noi amândoi scrumam.
Potcoava găsită, acum e mărturia.

Şi toată valea era atunci a noastră,
Chiar şi când ceaţa dimineţii pe umeri ne cădea,
Cine, era ca noi în libertatea sfântă, neînţârcată?
Cine, se mai iubea ca noi la glezne de izvoare?
Sfinţind iubirea îmbăiată în concert de greieri,
Cine se înfiora în marea înrourată, verde?
Când ochii lumii lacomi, ne pândeau.

O, sfântă iubire! Ce minţile omului tulburi fără vrere,
Să nu slăbeşti centura celor ce-ţi preţuiesc esenţa adevărată,
Eşti toată bogăţia pământească,
Fără tine viaţa omenirii va fi moartă.

poezie de Valeria Mahok (12 februarie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Votează! | Copiază!