Nucul de lângă castan

Sunt în toamnă, pe o bancă ciudată,
uitată sub nucul de lângă castan.

Petale uscate de dorinţe vechi
picură amarul în păduri arse.

Tâmplele îmi sunt prinse cu spinii arşi
în sărbătorile unse cu prostie.

Cuvinte nu pun pe autostradă,
am urcat cu ele doar o potecă.

Tăcerea tremură uşor, ascunsă
pe lumina de surâs a ochilor.

Aş rosti un vers sau o rugăciune,
ca să înflorească lăcrămioara,
sau liliacul cu zâmbet pe bucurie.

Am vrut o frumuseţe limpede,
dar lipsită efectiv de forme,
pe care n-am găsit-o niciodată
pentru că nu avea nici o formă.

Aud în amurg un murmur venind,
fără forme, dinspre o bancă tristă,
uitată sub castanul de lângă nuc.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!