Nici nu mai inteleg...
Cu uimirile mele îmi zugrăvesc odaia,
eu nu cer, eu caut iubirea, nu hărmălaia,
îmi spăl picioarele în noroi și plânge baia,
foamea mi-o țin într-o bancă, la fel și tigaia.
De mult m-am ascuns pe malurile din Mamaia,
pe spuma valului o tobă-și punea bătaia
și norii pictați pe cer voiau să aducă ploaia,
iar unii făceau medalii de aur cu pagaia,
dar alții căutau să fure soarelui văpaia.
Nimic nu am înțeles din lumea aia.
Și azi când munților înalți le plânge creasta,
iar brazii falnici sunt puși să părăsească coasta,
când anonimii își ornează cu pene țeasta,
pentru că nu li s-a spus cât mai ține năpasta
și deși peste noapte au închisă fereasta,
nu pot să creadă că îi mai înșeală nevasta.
Nimic nu mai înțeleg din lumea asta.
poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.