Îndemnul cugetului
În pași grăbiți se-ascunde luna
Pe sub un cer prea înnorat
Și jalnic strigă, iar, minciuna
În colțul casei cu geam mat.
Rănit e cerul de urale
Ce se aud de jos, acum
Și gloate se urnesc la vale
Să vânture al țării scrum.
Ajuns-am azi să nu mai fim,
Iar timpul este insurgent,
Ca noi de noi să nu mai știm,
Căci gândul este dependent.
Se tânguie strămoșii-n van
Pe sub sicrie de granit,
Iară nepoții și-un golan
Ne mint frumos, necontenit.
Istoria se va-ntoarce negreșit,
Căci ea e scrisa zi de zi
Pe trupuri albe de carbid
Ce umbră-și căutau deunăzi.
Sperând în sănătate spre cultură
Să ne aprindem trupul dezgolit
Și sufletul să îl pornim cu ură
Către al cerului zenit.
Am încrustat cu litere de-o șchioapă:
Îndemnul e în minte nu-n cuvânt,
Căci umbra-i clară-n liniștita apă
Și omul se întoarce veșnic în pământ.
poezie de Liviu Reti (6 noiembrie 2017)
Adăugat de Liviu Reti
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.