Peste timp
Privesc inert cum timpul zboară odat' cu soarele ce apune
și-n jur e doar o aparență de viață, irosindu-și curs
că nu e linie de finiș, nu se câștigă vreun concurs...
e doar o risipire vană de clipe, cum nisip în dune.
N-am vreo idee unde, departe rău peste milenii
va voi tot odat' s-ajungă, să spună de va fi cuvânt;
"am reușit, din sacrificiu de-atâtea pierderi sunt azi sfânt,
nemuritor din toți ce-au fost, vor fi, sunt astăzi... pământenii!"
Și-un Univers, în amfiteatru va privi la câștig etern,
știind, el veșnic spectator, că-i doar o scenă cu un act
și, ca spectacol tot sfârșește lăsând cortina, artefact
plecând din stal-uri iar, pe rute de un hazard... ce e peren.
Parcă văd totul peste timp, când însăși timpul va dispare
și niciun loc nu va mai fi, că doar nimic va fi final...
parcă nici gând nu va mai trece, pierdut că nu e sideral
să lase rază-n întuneric, când va fi doar un gol, o zare...
Zâmbesc, ce norocos pot fi, că voi muri cât încă-i Soare...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 august 2014)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.