Autobiografie corporală

bărbia mea cam strâmbă şi-ntr-o parte
e o aluzie ironică şi tristă
la indecisele iluzii ce deşarte
în versurile mele mai persistă

iar ochiul meu adânc şi obosit
izvorul meu de vise şi lumină
se stinge ca un astru rătăcit
în universuri paralele de retină

auzul meu perfect ca un auz
călcat de Ursa Mare pe ureche
mă face ca să simt pân -la refuz
c-accentele din versuri n-au pereche

şi mână ruptă şi piciorul frânt
şi inima mai moartă decât vie
sunt un tribut mereu plătit în vânt
ca-n vers să fiu o pură armonie

a mai rămas doar craniul meu chel
şi creerul cu dram de raţiune
şi-nca ceva mai mult decât rebel
mai mult decât adânc, decât genune

dar nu mai mult decât un instrument
a unui infinit de energie
din care curge flux adiacent
acestei raţiuni de apă vie

de aia şi sunt rob, de aia scriu
de aia-s sugrumat de fantezie
să ştie toţi, că lutul pământiu
ca chip şi asemănare e Poezie

Infinitate, iartă-mă c-am obosit
Divinitate, sunt mereu la datorie
de Tine numai Doamne, sunt iubit
Şi Te iubesc -o recunosc-la nebunie

Şi-Ţi mulţămesc că am un drept întreg
să mă aştern în simple rânduri pe hârtie
şi dispunând de libera alegere- aleg
de pe hârtie să mă scurg în veşnicie...

poezie de Iurie Osoianu (16 august 2017)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!