Stuful de liliac

Era o zi senină ca fruntea de fecioară
Ce neturburată de-ai patimelor nori,
O zi în care şoapte de îngeri se coboară
Şi vin pe-o adiere să cânte printre flori.

Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă
Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,
Şi prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,
Gemea muşcat de vânturi un stuf de liliac.

Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,
Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,
Nainte de-a-şi da rodul mereu învineţite
Când ea veni să şeadă sub stuful oropsit.

Atunci acele ramuri deodată înfloriră
Ş-o ploaie azurie vărsată peste noi...
O! Doamne, acele clipe ce repede pieiră...
Uscat e liliacul şi nu mai suntem noi.

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!