Lupt... corp la corp
mă simt piatră din rotundul haosului căzută pe drumul care duce spre nicăieri. aud compromisul cântând din sufletul negru, văd amăgirile cum aleargă pe străzi
și, în această lume în care semnul egalității dintre noi și animal dispare, halucinațiile cu mâini abia înaripate mă poartă spre orizontul cu mai mulți sori.
o bucată din mine, obosită de această vânătoare a zilei de mâine, îmi spune că nu sunt în deajuns de nebună pentru actul de umilință, care mă fracționează ritualic lăsându-mă pradă unor triste iluminări.
dar mă calmez! cu un surâs evlavios, lupt... corp la corp cu fiecare speranță, mă salvez cu propriile-mi lacrimi într-un impuls din ce în ce mai slab până la oprirea definitivă.
pe scena existenței în aerul înalt, voi lipsi de la gloria lumii, ca o cupă plină de neprevăzut în care este greu de crezut dacă mai poți muri creștinește.
Doamne, ce greu este să fii piatră!
poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre înălțime
- poezii despre zoologie
- poezii despre vânătoare
- poezii despre viitor
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
- poezii despre salvare
- poezii despre negru
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.