Dragobetele însinguraților
Omule, cu suflet frânt,
Ce stai singur pe pământ,
De porți numai supărare,
De e nor sau de e soare,
Nici nu râzi, nici nu zâmbești,
Ci-n zadar te irosești?
Mai bine ia de iubește,
Viața cât mai odrăzlește,
Cât mai toarnă-n tine har,
Mugur de lumină rar!
Că ajuns la bătrânețe,
Ramul nu mai înverzește,
Îi rămân frunzele-n vânt,
Ca un grai fără cuvânt!
Rămâi singur, ca un cuc,
Care cântă de năuc,
Prin vreo vale sau zăvoi,
Viața-i tristă de nevoi!
Te bați ca frunza de plop,
Că nu ai în lume scop,
Că viața ți s-a trecut,
Cât ai fost și surd și mut!
De-aia, omule, gândește
Că viața se risipește,
Fă-ți din ea un aliat
Și nu-i da numai oftat!
Timpu-n urmă nu se-ntoarce,
Că e măsurat de Parce,
Cât e ață pe mosor,
După aia... somn ușor!
poezie de Vasile Neagu-Scânteianu (25 februarie 2016)
Adăugat de Vasile Neagu-Scanteianu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.