Chemare
Hai, vino, mândro, că mi-e frig,
nu mă lăsa în van să strig,
adu-mi iubirea înapoi
că ochi-mi plânși au rămas goi,
de dor și sufletu-a secat,
cu vorbe șade încărcat,
tot nu ți-e milă și păcat,
privește-n urmă ce-ai lăsat,
ce-ai răscolit și devastat
pe unde pașii ți-au umblat
când roua de pe flori sorbeam,
răcoarea zorilor simțeam,
unul spre altul alergam,
cu drag și dor ne-mbrățișam
și de iubit ne săturam.
Acum sunt singur cuc, te chem,
îmi ești baladă sau rustem,
îngândurare sau blestem,
n-am de la tine niciun semn
de provocare sau îndemn
c-ai apărea în zori de zi
când mă puteam obișnui
cu așteptări, priviri pustii,
din tot aleanul inimii,
dar, de venit, știam că vii.
Te simt, dar nu te pot vedea,
mă tem că nu vei apărea,
sunt năluciri în mintea mea
și sper, tot sper că-mi vei crea
surpriza care îmi plăcea
vr'un iscusit gând te-o-ndemna
să-apari, să vii, să nu fii rea.
Dar gându-acum e rătăcit,
te caută, nu te-a găsit,
și ochii s-au 'păienjenit,
urechile parc-au pocnit,
boarea și roua dimineții
se cuibăresc în rostul vieții,
simt cum pătrunde frig în oase
și trist, prea trist, ceva... miroase!
Cred că miroase... a poezie!
poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.