Fericire captivă
mă simt captiv al trupului trecător
cu fiecare pas cuvintele mă dor
mă reazăm de necuvintele ce urlă a durere
timpul mă vrea- pământul mă cere
materia ce mă compune îmi zice azi prohodul
un ultim refren de iubire îmi cântă azi norodul
nici timpul nu-l mai poți opri în halta mică de suflete boeme
nici fila din a vieții carte n-o răsfoiește bacovienele poeme
cu pași împleticiți mă cațăr pe scara letargicelor parapete
și umplu spațiul rămas gol în tăcerea mută a vocalelor raclete
prezența mi-e tot mai guturală mai zăludă
auditoriul dă semne de oboseală fonică-ludă
măreția momentului se oglindește-n reflecții frânte
pământul mă vrea- timpul mă minte
cenușa-mi nu-și mai găsește locul
cu-un amărât de șfanț îmi cumpăr azi norocul
sădesc ca ultimă speranță o urnă ce-mi vinde nemurirea
pe-un zâmbet
un sărut
o floare
o iubire
portretizate toate în pânza fericire
încă mai vreau să zbor descătușat de lucruri care dor
frate cu timpul trecător
răsădind în pământul ce mă cere
lucrurile simple scăldate în marea de plăcere
un zâmbet
un sărut
o floare
o iubire
toate portretizate pe pânza numită fericire.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.