Esenţă de lumină...

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul de afară,
Trec mută, ca o moartă vie,
Printre ecouri vesele, divine,
Poveşti de vis, ce-au fost odinioară
Şi inima înfierbântă la oricine.

Vise dospite sub clarul viu de lună,
În sărutări ţinute strâns de mână,
Nopţi albe minunat pierdute,
În focuri de iubire învăluite,
Când stelele îmi împleteau cunună,
Dulce visare, langă marea furtună.

Tinereţea şi-a spus atunci cuvântul
Şi-a amprentat intens orice chemare,
Regretele dormeau nevinovate în faşă...
Instinctiv, ştiau, că nu-şi vor pierde rândul,
Pe drumul iertăciunilor,
Îngenunchiate la marile altare.

Cine, ar fi crezut atunci,
Că flacăra iubirii timpul o va stinge?
Precum o candelă uitată pe perete,
Cine, ar fi crezut atunci?
Că şi iubirea moare în amintiri fugare,
Îndoliindu-mi sufletul, sfâşietor de tare.

Trec anii mei în fugă,
Sub cerul cel vedeam cândva feeric
Şi plin de stele norocoase...
Acum, neiertători, ca niciodată,
Rupându-mi vălul negru de pe ochi,
Cum rupe vântul norii de pe cer,
M-am trezit, în cruda realitate.

Pe cine am iubit, ca nebună?
Şi am crezut că-mi va purta icoana către cer...
Ce am primit în schimb, sub clar de lună?
Întreb destinul meu, din marea umbră,
Privind în gol afară, cu ochii plini de ger.
Pe cine am iubit, greşind?
A meritat să cadă în gura lumii strâmbă,
Veşnicul meu crez în iubire,
Veşnica mea pată, pe zăpada albă...

Acum încerc să-mi scot acuzele,
Din gura leilor flămânzi,
Păcătoşi cu mult mai rău, ca mine,
Şi râd de-al meu curaj prostesc.
Buimacă de uimire,
Am întrebat pe bunul Dumnezeu:
-Doamne, numai eu, în lumea asta, am iubit?
Când marea asistenţă urla la întâmplare?
De ce-i atâta sfidare, pe pământ?

Pe lângă brazii încărunţiţi,
De gerul trecător...
Îmi iert păcatele din mers,
Spre drumul judecăţii de apoi.
Acum, am înţeles!
Iubirea merită cărată în spate viaţa toată,
Numai eseţa ei curată statutul omenirii a înălţat
Şi viaţa mea curtată.

poezie de Valeria Mahok (14 ianuarie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Votează! | Copiază!