Omul cu chitara albastră ( extras I, II,III,IV,V,VI)
I
Un om aplecat peste chitara lui,
Un meseriaș ca atâția alții. Ziua era verde.
Ei au spus: "N-ai chitară ca a noastră,
Nu cânți faptele cum sunt".
Omul a răspuns, " Da, cu o chitară-albastră
Toate-s altfel când eu cânt."
I-au mai spus," Tu cântă, trebuie,
O melodie de dincolo de noi, dar, totuși,
Care-arată lucrurile cum sunt ele-n viață noastră,
Hai, cântă, te rugăm, la chitara ta albastră."
II
Nu vă pot aduce lumea cum o știți, rotundă,
Deși-mi doresc asta enorm;
Cânt figura unui erou cu ochi mari,
Cu figura-n bronz tăiată, dar care, totuși, nu-i chiar om,
Deși eu fac tot ce-mi stă-n putere, mă strădui enorm,
Să-l înfățișez aproape om.
Dar ca să-i fac o serenadă ca și cum ar fi doar om,
S-ar pierde ceva din această lume-a noastră;
Deci, vă rog, acceptați melodia drept serenada
Omului care cântă la chitara lui albastră.
III
O, să-l cânți pe cel mai de seamă om,
Să-i înfigi jungheru-n piept,
Să-i împrăștii creierii pe dușumele
Și să lași să-i curgă sângele fierbinte încă,
Să-i întinzi gândurile pe uși, pliu cu pliu,
Și aripile prin noroaie și zăpezi;
Să-atentezi la hei-ul și la o-o-ul lui cel viu
Și să-învârți cheia vorbirii să-i faci adevărul clar,
Ca un trăsnet în seninul cel barbar,
Atingând doar subțirele strune de metal....
IV
Deci, dacă asta este viața, lasă-te pe fereastră
Și-ascultă povestea care curge din chitara cea albastră.
Un milion de oameni pe o singură strună?
Și stilurile lor nepereche-n acel lucru? Împreună?
Și toate faptele lor, fie ele bune, fie rele,
Toate patimile lor mai cuminți sau mai rebele?
Sentimentele nebune, șoapte care-apar, dispar,
Ca un zumzăit de muște-n aerul de toamnă clar?
Deci, dacă asta este viața, lasă-te pe fereastră
Și ascultă zumzăitul care curge din chitara cea albastră
V
Nu vrem cântece despre măreția poeziei,
Despre licărul torțelor în ținuturi subterane,
Despre raze violete valsând pe comori ascunse.
Pe discul rotund al soarelui nu sunt umbre.
Ziua-i dorință, iar noaptea-înseamnă somn.
Nu sunt umbre nicăieri.
Pământul pentru noi este turtit, fără podoabe.
Nu sunt umbre. Poezia,
Excedând muzica, trebuie să-înlocuiască
Cerurile goale și toate imnurile lor,
Eu-rile noastre-n poezie se cuvine-a-și avea locul,
Chiar și-atunci când zăngănești la ghitara ta albastră.
VI
O melodie de dincolo de lumea noastră,
Dar în care să fim noi, neschimbați de chitara ta albastră;
Prezenți în melodie, dar într-un spațiu cu-alte legi,
Diferit, dar noi aceeași locul altul, înțelegi?
Un teritoriu unde lucrurile sunt cum se văd,
Doar teritoriul e schimbat de chitara ta albastră
Și plasat astfel încât, dincolo de-orice schimbare,
Este perceput în atmosfera lui finală
Și în momentul lui final, în felul-n care
Conștiința artei se îndreaptă spre final când
Gândirea zeului este rouă-înfrigurată,
Iar spațiul însuși îi devine melodie. Chitara-albastră
Se transformă în locul lucrurilor cum sunt ele-n viața noastră,
Creația-înțelesurilor din chitara cea albastră.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.