Umbra mea

Eu m-am desprins de umbră şi am lăsato-n drum,
Iar viaţa-n vălătuce o prefăcu în fum
Şi umbra, parcă, este şi, parcă, n-o mai am,
Ea umblă pe la geamuri şi chiuie pe ram.

Eu m-am clădit pe frunze şi rădăcini am prins,
Să caut urma umbrei, ea fuge-n necuprins.
Nu poate să vorbească ş-atunci, când drumu-i greu,
Ea sfârâie pe lacrimi, înaintând mereu.

Figura-aceasta tristă, ce umbra mea a fost,
Îşi caută dublura, dar totu-i făr-de rost
Căci umbra umbrei sale e tot din umbra mea
Şi se prefac în una, când sunt alăturea.

M-am adumbrit cu umbră,... nu pot scăpa de ea,
Căci nu e o nălucă, este chiar viaţa mea,
Eu mă gândesc la dânsa şi vreau să o îndemn,
Alăturea destinul, să-l trecem în tandem.

Cu timpu-n devenire, e tot mai greu s-afirm,
Sunt două-n jumătate, sau e un tot infirm,
Dar inima ce bate, în una dintre noi,
Ne scapă de durere, de grijă şi nevoi.

poezie de Valentina Graur
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!