Uvertură la Cântecul Apei

Lună plină – de când timp este acolo?
Întreb cerul albastru, înălţând cupa cu vin.
Nu ştiu cărui an îi aparţine această seară în Palatul Celest.
Doresc să încalec vântul şi să mă întorc acolo,
Dar mă tem de turnurile de jad şi de holuri,
Sunt atât înalte, trebuie să fie îngrozitor de frig.
Mă ridic şi dansez, flirtând cu umbrele mele atât de distincte.
Cum o fi oare acolo jos, printre muritori?

Pivotează în jurul pavilionului roşu
Şi luminează în diagonală prin fereastra fermecată;
Strălucire – şi nici o nevoie de somn.
Să lăsăm deoparte resentimentele;
Cum poate exista ceva atât de întreg, de complet, la vremea despărţirii?
Am regrete şi bucurii, despărţiri şi întâlniri;
Luna evoluează pe ceruri clare şi ceruri înnorate, cu obraz palid sau auriu –
Nu există perfecţiune de la începuturile lumii,
Doar speranţă pentru o viaţă lungă
Şi frumuseţe care trebuie împărtăşită,
Chiar dacă ne despart o mie de mile.

poezie de Su Shi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!