Sonet la sfârșitul toamnei
E miros de rece, totu-i plumburiu,
Vântul e mai tăios ca niciodată;
Tristă pare zarea întunecată,
Ale lunii raze bat în arămiu
Și dimineața nu mai e scăldată
De lumina unui soare purpuriu;
Când împrejur totul este cenușiu
Bolta cerească rar e înstelată.
Vine iar o iarnă înfrigurată
Peste natură ca o pandemie,
Aspru viscol șuieră în câmpie.
Firea noastră este îndurerată
Până se va trezi din amorțire
Tot ce are o viață și simțire...
sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre întuneric
- poezii despre vânt
- poezii despre viscol
- poezii despre viață
- poezii despre tristețe
- poezii despre toamnă
- poezii despre timp
- poezii despre sfârșit
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.