Peste paşii mei

Lacrimi groase fug amarnic
Părăsindu-mi ochii verzi
Balansându-se pe cararea
Şerpuită şi aspră

Arătându-mi drumul prin noroasele cristale,
Printre holdele galbene de grâu ce mlădie în vânt
Străjuite de arbori înfrunziţi,
Pini şi sălcii jucăuşe.

Prăbuşită în fotoliul de întuneric
Inima mea pulseză de mii de ori
Timp de 20 de ani depărtare
Şi nu m-a lăsat să gem.

Liniştită, mută, ruginită de timp,
Palida şi tranfigurată de durere,
Cu faţa umeda,
Acolo eran eu.

În acest apus de soare clar şi frumos
Încălzit de ultimele raze de soare
Eram dusă în timpul
Despărţirii mele.

Ani strălucitori, măturaţi de ceaţa groasă,
Cu pielea zgribulită, memoria amorţită,
Inima abătută şi calmă...
S-a îngropat iubirea.

poezie de Maria Emilia Fuentes Burgos, traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!