O, cer senin

O, cer senin,
tu nu eşti zeu,
dar poţi să te cobori în noi cu-aliură înzeită
tu eşti ocean fără de fund murmurând înseninări,
sau eşti cineva care vrei să ne încurajezi zborurile
şi să ne-nalţi mai presus decât tine;
tu, pasăre albastră cu penaj înstelat,
ritmând în zbor muzica norilor,
ecran uriaş pe care zodiile ne proiectează,
glumind sau nu, umbrele viitorului,
ale fiinţei şi nefiinţei.- ale bucuriilor şi ale suferinţelor;
o, cerule senin şi înalt,
iată-mă, ameţesc privindu-te până la lacrimi,
ameţesc de albastrul tău, de aurorele tale boreale
dansând graţios cu fluturări de draperii policrome
în care îmi scald spre purificare gândurile,
limpezindu-mi faţa de lacrimi şi sufletul tot -
o, cerule nesfârşit, cer nestatornic,
cu încruntări cenuşii uneori,
alteori cu franjuri negre de doliu,
vorbind în tunete şi scuipând peste noi fulgere,
certând mânios pământul cu bice de foc,
fără să-ţi mai răspundă cineva cu săgeţi
trase în carele norilor tăi;
cer cumplit, cer îngândurat de suferinţele noastre,
tulburat adesea
de furtunile noastre exterioare ori invizibile,
dar iarăşi senin când sufletul nostru liniştit e ca tine -
atunci în lumina şi-n adâncimea ta mă-nalţ, încălzindu-mă,
în tăcerea razelor tale blajine.
Ochi albastru al Universului,
cer senin, cer omenesc,
eşti tu oare ordinatorul din transcendentul astral?
Eşti tu măreaţa cortină care ascunzi sfinţenia lumii de dincolo?
Eşti tu computerul uriaş, cristalin, care ne înregistrezi
toate faptele noastre trecute - bune şi rele -
programând pe cele viitoare, cum astrologii încă mai cred
şi cum noi încercăm temerari să te programăm,
parcelându-te în zborul năzuinţelor noastre
infinite ca întinderea ta?
Eşti tu o poartă spre eternitate?
Sau... nimic din toate-acestea...
O, cerule senin, oglindă a gândului meu,
aburit de norii durerilor mele,
drum de extaz al viitorului terestru şi extraterestru,
mormânt de zei şi monument de speranţe,
leagăn de cristal al cutezanţei omeneşti,
trăiesc sub clopotul tău albastru cu limbă de soare,
muncesc vibrând pe hotarele viselor noastre albastre,
pe care le mângâi cu flăcările muzicii tale albastre,
în albastrul binecuvântărilor largi,
nesfârşit de albastre...

poezie de Cristian Petru Balan (19 februarie 2016)
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!