Către iubita evazivă

Nu mă mai iubi, te rog să pleci,
Ia-ţi inima ce-mi dăruiai cândva;
În zadar pe sfânt îl rogi, în veci,
Deşi poate, el nu te va salva.
Aceste jumătăţi de săruturi mă ucid –
A mai fost cineva servit astfel, seri după seri?
Cum poţi fi înfometat atâta de perfid
În mijlocul unui ocean plin de plăceri?

Nu-mi mai arăta albeaţa sânilor, de crin,
Înrămuraţi cu pârâiaşe azurii,
Pentru că deşi ochii se satură din plin,
Setea şi arşiţa din mine rămân vii.
Tantalus! Chinurile-ţi pentru unii-s basne,
Dar prin mine toţi-s preveniţi în acest ceas:
Nu-i mare lucru-n Iad să fii supus la cazne,
Cât e, în Rai, să fii în flăcări ars.

Nu mă mai strânge-n braţe, deşi dragi mi-s,
Şi nici cu nurii tăi îmbietori nu mă-îmbăta,
Căci toate-acestea nu-s decât farmec şi dichis
Care mă fac un simplu rob în viaţa ta.
Nu vezi cât de răbdător prezenţa ta mă face,
Cât de strâns o vrajă-n jurul tău mă ţine?
Lucruşor frumos, vino, dar lasă-mi inima în pace,
Căci nu pot trăi în lume fără tine.

poezie de Michael Drayton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!