Pokemonul meu, pereche...

L-am ocolit fiindcă-i zurliu
Şi răzvrătit ca visul nopţii,
Ce cade în aventuri din zori,
Neliniştit în patul sorţii.
L-am ocolit fiindcă-i zburdalnic
Şi viu ca anii tinereţii,
Fără de el viaţa mi-e goală,
Ca o grădină părăsită,
De toate florile vieţii.
L-am ocolit că-i pokemon...
Dar tot mereu îmi iese în cale,
Cu firea lui profund nativă...
Cu care râd, de cum îl văd,
Căci sufletul mi-l înfloreşte
Şi uit de moftul bătrâneţii,
El totul în jur întinereşte,
Cu karma ce îl defineşte.
E pokemonul lipicios,
Ce nu renunţă la ce-i place,
El viaţa curcubeu ţi-o face,
Cu neastâmpăru-i firesc,
Ce inimii mele îi place.
De-l ocoleşti îţi iese în cale,
Cu zâmbetul frumos, drăcesc
Şi te pândeşte ca un câine,
Ce pân la urmă îl doreşti.
E pokemonul ce-l visezi,
Când e departe multe zile,
Iar când e aproape, îi vai de tine,
De nu ştii caii să-i opreşti.
Fără de el viaţa e fadă
Şi simţi încet că te ofileşti,
E pokemonul meu de suflet,
Darul vieţii, nefiresc.

poezie de Valeria Mahok (3 august 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Votează! | Copiază!