Palatul

Ninge. Ninge şi creşte palatul nostru de gheţuri şi zăpezi.
Aici doar liniştea e atotstăpânitoare şi lumina albă,
străpunsă uneori de lucirile galbene ale ochilor de păsări
îngheţate, atârnând de lanţuri cu capul în jos ca nişte
sinistre lampioane. Cu fiecare fulg, mai creşte puţin
templul acesta al tăcerii şi albului absolut. Probabil că
afară ninge necontenit şi aşa va ninge mereu, căci în
faţa noastră se deschid noi saloane, mereu altele, cu
pereţii tot mai groşi, cu tăceri tot mai trainice şi mai adânci.
Plimbarea noastră, mână în mână, nu se va sfârşi niciodată,
căci trebuie să ne cunoaştem domeniul până la capăt,
nu putem trăi, nu ne putem iubi într-un spaţiu căruia
nu îi cunoaştem şi ultima tainiţă. Nu vom putea vieţui
niciodată amândoi în necunoscut. Desigur, vom lăsa semne
din loc în loc pentru a ne putea aminti de unde am plecat,
pentru a şti dacă am mai trecut pe acolo, pentru a putea
trăi cu ideea unei măsuri şi a unei speranţe de întoarcere,
pe care încă, acum, nu ne-o dorim, în acest labirint grandios,
tăcut şi rece, pe care-l stăpânim.

Ştii?, va trebui odată să ne oprim şi să facem focul, asta numai
pentru a ne mai aminti de foc, de frumuseţea şi căldura lui.
Dar unde să-l aprindem, căci se va topi totul în jurul nostru, se vor
nărui peste noi munţi de zăpadă şi de apă, vom afecta întreaga structură,
perfectă, a acestui splendid edificiu de cleştar? Ne vom plimba în
continuare încrezători în viitor şi poate că în curând vom găsi
un cotlon de piatră în care să aprindem un foc minunat,
galben şi roşu, scânteietor. Dar până atunci, să căutăm ieşirea,
să ne aducem caii înăuntru, să zburde şi ei prin saloanele
acestea mari şi nesfârşite ca nişte catedrale ale eternităţii.
Destulă zăpadă se va fi aşezat pe ei, dar ne vor aştepta frumoşi
ca la început, cu boturile deschise şi aburinde, nechezând fericiţi,
ridicându-se pe picioare în perdeaua groasă de fulgi.
Desigur că afară ninge mereu, căci priveşte: palatul nostru creşte
necontenit, noi şi noi saloane încep să se deschidă în faţa noastră,
până la capătul cel din urmă al timpului.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!