Prea scurtele ierni

Ca lama unui brici mă taie raza
şi sângerez cu boabe de argint,
mi s-a topit, a jilţului, speteaza,
răceala ei curată n-o mai simt.

Picioare de cleştar o iau la vale,
ce-a mai rămas din neguroase oşti,
când jilţul meu de gheţuri se prăvale
şi-ncepe anotimpul pentru proşti?

Nimic lumina şi nimic seninul...
Prinsesem pojghiţi aspre, de taiga,
mă oţelise la privire vinul,
pe care-l beam gândind la dumneata.

Mai viscolea cu patimă de glonte,
mai nimereai să vii din când în când,
te aşteptam pe blănuri de arhonte
şi focul înmuiam, să-ţi fie blând.

Au fost prea scurte iernile acelea,
acum nu mai e iarnă pe pământ,
doar sufletul meu trist mai umblă lelea,
tot căutând al iernilor mormânt.

Şi dacă tot va fi să fie soare,
şi poezii s-or scrie pe asfalt,
eu mă voi deporta unde-i ninsoare,
luând Siberii vaste cu asalt.

Şi, poate-atunci, făcând popas o clipă
să beau un ceai din caldul samovar,
te voi zări prin fumul gros de pipă,
pe care-o voi aprinde din amnar.

Te voi găsi, la fel şi tu, fugită
către limanul albelor zăpezi
şi-abia atunci, iernatică iubită,
de boala mea de frig ai să mă crezi.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!