Oglindă pe roţi

Eu cunosc o poveste bizară,
Despre-un om rătăcit pe pământ,
Ce iubea, n-o să credeţi, o gară
Şi visa trenuri luate de vânt.

Îl vedeam hoinărind printre şine,
Luând în mâini să miroasă cărbuni,
Parc-o boală vroia să-şi aline,
Ca pe-un dor ce mereu îl amâni.

Ba-l prindea ora chiar de-nserare
În triaj, sau în câmpul deschis,
Şi-adormea în vagoane marfare,
Ascultând şuieratul prin vis.

Dar privea pân-atunci ca-ntr-o carte,
Dinăuntrul vagonului gol,
Stele mii, crânguri, lanuri, departe,
Într-un cântec de greieri domol.

Într-o zi, cum găsise-un serviciu,
Pe când sta amărât la birou,
Ţipă iarăşi bătrânul lui viciu
Şi-l trezi, brusc, la viaţă din nou.

Căci scrutând pe un geam drept în zare,
Văzu limpede trenul mergând
Şi cu geanta zvârlită-n spinare
Părăsi locul făr-un cuvânt.

Se opri abia-n halta locală
Şi zâmbind trase aer din plin,
Cu miros de traverse şi smoală,
Şi simţi că-l îmbată un vin.

Iar cum soarta în sine e dură,
Nu ştiu cum de făcu, că găsi
O nevastă cam iute de gură,
Ce făcea o navetă pe zi.

Nu a stat mult în larme banale,
A dat grabnic divorţ şi-a plecat,
Căci aflase, pe nu ştiu ce cale,
Că în gară e-un tren staţionat.

Trec pe cer păsări lungi, călătoare,
E în noapte peronul pustiu,
Doar un om mai aprinde în zare
Becuri roşii, cu ochii, târziu...

Nu mai ştiu de atuncea nimica,
L-am pierdut pe al vieţii lung drum,
Stăpânit de povara şi frica
De-a nu pierde vreo staţie prin fum.

Dar vă jur că în fiece gară
Eu îl simt de atuncea mereu
Cum în trenul meu urcă, coboară,
Fiindcă omul acela... sunt eu.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!