Dispariţia iernii

Copiii râd şi parcă dănţuie,
Cu o mână ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o joacă, râzând, - harşt -,
Dintr-o dată retează nasul părinţilor;
Plesneşte sângele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi în pământ.
De-aia se crapă pământul, altfel
Şi-ar face copiii lunecuş pe sângele părinţilor.

Bucurându-se ca de-o minune,
Cei mici le-aşează nas nou:
Din morcovi de hârtie şi câlţi,
Prins cu zgârci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi –
Ştiu că acum vor da să plece
Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi
În locul ochilor,
Înşurubându-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă să ştie;
Se mai văd o clipă-n oglindă,
De pe vârful secerii azvârlită pe jos,
Până vederile prind caimac de frig
Pe lumină.

Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii!
Cu bucăţi de pământ vor să-l facă,
Dezlegate în apă fierbinte,
Lipite cu bulgări pe trupul celor care
I-au învăţat basmul unei materii
Misterioase şi albe,
Din care se clădeau oameni frumoşi.

Şi-atunci lipesc, copiii, şi ridică oameni
Peste oameni,
Din pământ înmuiat, peste forma
Bicisnică a tiparului;
Ei – cei văduviţi de poveste, ispăşind
Culmea păcatului, iarnă de iarnă
Mai siguri pe ceea ce fac,
Nemaiizbăvindu-se parcă nicicând.
Ei – capăt de drum al stirpei –,
Copiii, feciorii, bărbaţii condamnaţi
La uscăciune şi boală,
La ierni deşertice, anunţând foamea
Şi pârjolul, şi jupuirea de vii;
Tot aruncă cu bulgări pe umerii
Şi faţa şi braţele unui neam întreg
Şi-şi îngroapă bătrânii,
Obligându-i să se nască din nou,
Să-i renască şi pe ei
Din burta de leac a făgăduinţei.

De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi,
Ca la rugăciune, parcă ologiţi;
Corpuri pe jumătate – înţepenite
Şi descărnate; cum se joacă şi-aleargă,
Cei mici, de-ar da din grabă peste ei,
I-ar sfărâma negreşit,
Ca pe nişte Oameni de zăpadă, în trei:
Bulgărele mic – primul; cel de mijloc –
Al doilea; iar cel mare – baza matriceală
A ruşinii, linotipul organic uns
Pe la-mbinări cu dulceaţă – ultimul,
Fiindcă nu e legat de raţiune,
Ci de nevoie.
În fiecare iarnă copiii se joacă de-a iarna,
Iar pe cei rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii,
Apucându-i de dedesubt.
Anchilozaţi, aproape umbre, se lasă
Traşi părinţii-n sănii de copii;
Le mai cade mâna, mătură pământul,
Şi parcă un bulgăre de apă
Se strânge, singur, în palma lor.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!