Vechiul drum al mătăsii

Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap,
ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu
cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi
spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier
cu mine, să ne ciocnim, pe-ntuneric, lângă ghena
de gunoi, ai putea să fii cea care îmi prinde
inima în palme ca pe un buchet de nuntă,
dacă-i avea răbdare să mai aştepţi puţin sub turnul
din Pisa până când va atinge înclinaţia necesară,
ai putea să-mi aduci tu factura de lumină
sau prognoza meteo în plic, pe-ntreaga lună vitoare,
ca să mă dezobişnuiesc să-njur străinii care nu-şi fac
decât meseria, ai putea să fii necunoscuta care
se osândeşte cu mine pe viaţă într-un lift nechemat
niciodată de nimeni, oh, şi câte şi mai câte ai mai putea fi,
toate din pricină că specia mea pe cale de dispariţie
e dependentă de tine ca de glonţul ultim, cel care nu
va fi găsit niciodată, nicicând.

Copacii cad în anonimat mai repede ca oamenii,
lacrima celui sătul de vise devenind dulceagă
precum sudoarea unei statui muribunde.
Ţi-am săpat peşteră în cearcănele mele cenuşii,
lucrând ca un condamnat pus pe fugă, daltă cu daltă,
milimetru cu milimetru, mai izbeam din greşeală
o ţeavă de sânge, mai perforam o vână cu agent termic
otrăvitor, treceam de toate, şi de cabluri neaşteptate de
telefon sau de curent electric, treceam de toate ca un
dement cu ochii-n flăcări, cu o daltă-n mână ca un
jungher de spintecat cerboaice isterice pe mozaicul
naosului. Iar când am obosit destul ca să pot adormi,
m-am culcat în propriile cearcăne ca în nişte hamace
de aur, balansând răcoros peste împărăţiile mele
subpământene.

O să ajung să-ţi sun la uşă rar, de două ori pe an,
ca ţiganu', de Înviere şi în Ajunul Crăciunului,
şi chiar dacă o să-mi răspundă bărbatul tău,
o să-l dau la o parte şi o să-ţi sărut mâna umedă
de ceapă, şi ochii o să ţi-i sărut, umezi de ceapă,
şi buzele o să ţi le sărut, cu gust dulce de drob de miel.
De când n-am mai ţinut legătura, am devenit propriul meu
rege, administratorul unic al celei mai desăvârşite sărăcii
şi oracolul secret al celor mai neaşteptate răsturnări de
situaţie. Desigur, scuip pe orice evidenţă cadastrală
şi mă vindec tratându-mă regulat cu farmacistele de
serviciu.

Tu nu ştii toate astea, nu cunoşti nimic din grandoarea
marilor jertfe; dacă ai găsi cumva un ou uriaş de pasăre
dispărută, nu l-ai păstra intact, aşa cum se cuvine,
ci neapărat l-ai sparge ca să-i mănânci galbenuşul,
să nu pierzi şansa de a-i gusta, concret,
unicitatea. Da, iubito, dar în muzeu, pe raft,
nu va mai rămâne nimic. Tu simţi gustul istoriei,
dar tragi apa de la closet peste ce mai rămâne din ea,
eu prefer s-o contemplu, să-mi fac din istorie suvenir
sau să-mi sculptez din ea amuleta. Asta e diferenţa
dintre noi. În fond, e o simplă diferenţă de optică!
Eu rezist în dragoste atâta timp cât rezistă
carnea de lup sau de mamut în sângele meu,
cât timp mi se plimbă prin ochi fierul organic
al sălbăticiunilor. Mi-am făcut frecţie cu gaz
pe necropola ultimului sărut şi-apoi am luat o tărie
lungă cât o sută de ani cu prinţii cei mai de soi ai cartierelor,
care mi-au amintit adevărata nobleţe.

Mai fumează, mai atârnă-ţi piciorul pe geam,
la etajul tău superior, ca pe fereastra unui castel
spaniol cu fântâni şi sunet de chitară. Mai lasă-mă
să te privesc cuminte, dimineaţa pe răcoare, mai ucide-mi
zăpezile din mine cu un foc de întreţinere, discret ca al
aborigenului de la Muzeul Antipa; sălbaticul din peşteră,
cu care stăteam pe jos, la discuţii, dupa ora închiderii,
când devenea comunicativ.
Sunt în stare să gust încrâncenarea ca pe suprema
dovadă de forţă, aici bărbăţia mea lucreză la parametrii
cei mai înalţi. Grija solemnă de a-mi gospodări răbdarea
naşte, în cazul meu, monştri, înspăimântători, dar reumatici,
igrasioşi, munciţi de o blândeţe degenerată. Şi dacă totul
s-ar povesti invers, ca un fel de apă care se împinge singură
înspre izvor şi rămâne, clocotind, acolo, istoria noastră
comună ar putea reîncepe oricând şi, mai înainte de toate,
cu gândul lui Dumnezeu. Şi cu văduvia noastră originară.
O, frumoasa mea văduvă a celei mai bărbătoase iubiri!
Ne aşteaptă şantierele de lucru, barajele suspendate
şi păstrăvii dulci ca mierea, caleştile cu deţinuţi soioşi,
lipiţi de noi ca nişte îngeri ai păcatului, vagoanele cu pescari
deportaţi în Bărăgan la vâslitul pământului şi plutitoarele
mănăstiri lipoveneşti, şi gazdele cu ochi de sticlă care ne-au
marcat existenţa ca nişte rude.

Desigur însă ca nimic nu e obligatoriu!
Nici viaţa noastră separată nu e obligatorie. Nici femeile,
pe care altădată mi le aruncau la picioare muscalii
ca pe nişte mistreţi pălmuiţi, nu era obligatoriu să poarte
vreo ştampilă, nici alergia noastră cronică faţă de
îndobitocire nu-i obligatoriu să ne mai amintească ceva.
Şi mai bine, în general, să nu ne mai amintim nimic,
nici măcar că există asociaţii de bloc care ar putea să ne
caute sau agenţii matrimoniale care ne-ar putea alina
suferinţa prin telefon.
Să lăsăm să se mai joace şi viaţa cu noi, că destul
ne-am jucat şi noi cu ea prin subsoluri de teatre şi cabine
vacante. Sărută, iubito, din partea mea, femeile de
serviciu, dă-le o floare şi spune-le că le-am iubit
ca pe nişte mame, că fiul lor trăieşte şi că l-a
adoptat drept tată pe Dumnezeu.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!