Sentiment final

Crepusculul acesta mă prinde mut şi trist,
prin venele durerii mai trece-un pic de miere,
am să te reconstitui, atât cât mai exist,
din tot ce-a fost visare, din tot ce-a fost cădere.

Ţi-am răcorit deşertul din oaza unei vieţi,
noi împreună-n umbră am luminat misterul,
doi vânători în faţa, mereu, propriei săgeţi,
tot alergând bezmetic, tot evitându-şi fierul.

Vom fi de-acuma slobozi ca doi ocnaşi de rând,
eliberaţi pe viaţă, în plin oraş, în zeghe,
hălăduind abulic pe nişte străzi, visând
pierdutele detenţii, cu sare, rost şi veghe.

Vom fi bătrâni, uitato, bătrâni şi exilaţi
la-celaşi ţărm sălbatic al mării euxine,
pe care-l populează mereu nevinovaţi
ce mor privind cum valul sparge de mal destine.

Te-am spovedit metodic, te-am ars cumplit pe rug,
tocmindu-mi îngeri proaspeţi la carul suferinţei,
tăiam profund în carne cu lame reci de plug,
să las izvor de sânge la candela credinţei.

Tu produceai cadavre în acest timp, steril,
gândind la purgatoriul unei iubiri solemne;
rămas ca sfânt pe lume, dezamorsam trotil
în zăcământul vieţii şi-al existenţei demne.

Dormeam plutind pe ape, cu păsări mari pe noi,
chemam vizitatorii celeşti în fapt de seară –
doar amintiri rămase ca în fântâni noroi,
când trenuri părăsite trec secetos prin gară...

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!