Moartea lui Pan

I
PAN CĂTRE NIMFĂ

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,
o undă
vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă.

Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte
ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Ca pânea caldă eu te-aş frânge,
mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

Nisipuri prind să fiarbă.

Vară,
soare,
iarbă!

II
ZEUL AŞTEAPTĂ
Prin mirişte se joacă
şoareci şi viţei,
iar viţele de vie
ţin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o aştept să vie.
Nu vreau decât
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
şi-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caier
fulgerele-aşa cum toamna
strângi din aer
funigei.

III
UMBRA

Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.

E trist:
se înmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-1 supără sclipirea unei cruci.

Zboară-n jurul lui lăstunii
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan a trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.

IV
PAN CÂNTĂ

Sunt singur şi sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
şi lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îşi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestriţe vin
şi câteodată:
Luna.

V
PĂIANJENUL

Gonit de crucile sădite pe cărări
Pan
s-ascunse într-o peşteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân' la el. Tovarăşi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor, micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase în urechea lui.
Şi Pan din fire bun
prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase.
Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

Odată zeul îşi cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mână.
Şi-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
şi tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncreştinat.

A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc. Era acoperit cu promoroacă
şi-amurgul cobora din sunetul de toacă. Neisprăvit rămase fluierul de soc.

poezie celebră de Lucian Blaga din Paşii profetului (1921)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!