Miercurea păresimilor

I
Pentru că nu sper să mă întorc din nou
Pentru că nu sper
Pentru că nu sper să mă întorc
Să-mi doresc ce e dat unuia sau libertatea altuia
Nu mă mai căznesc să mă căznesc cu astfel de lucruri
(De ce şi-ar mai întinde aripile bătrânul vultur?)
De ce să mai jelesc
Ştearsa putere a unui obişnuit ţinut regesc?

Pentru că nu sper să mai cunosc
Neputincioasa glorie a unor vremuri bune
Pentru că nu cred
Pentru că sunt sigur că nu voi avea parte
De singura putere adevărată şi trecătoare
Pentru că nu mă pot adăpa
Acolo, unde copacii înfloresc şi apele izvorăsc, căci totul
este nimic iarăşi.

Pentru că timpul este numai timp
Şi locul este veşnic loc şi numai loc
Şi ce-i prezent este prezent doar pentru o clipă
Şi doar pentru un singur loc
Mă bucur că lucrurile sunt aşa cum sunt şi
Renunţ la binecuvântata faţă
Şi la glas
Pentru că nu pot spera să mă întorc din nou
Prin urmare mă bucur, trebuind să clădesc ceva
De care să mă bucur.

Şi mă rog Domnului să aibă milă de noi
Şi mă rog să pot uita aceste lucruri
Pe care le dezbat prea mult cu mine însumi
Şi le explic prea mult
Pentru că nu sper să mă întorc din nou
Las aceste cuvinte să răspundă
Pentru ce e făcut, şi pentru a nu fi refăcut
Fie ca Judecata să nu fie prea aspră cu noi

Pentru că aceste aripi nu mai sunt aripi cu care să zbori
Ci doar evantaie care bat vântul
Care este pe deplin meschin şi uscat
Mai meschin şi mai uscat decât voinţa
Învaţă-ne să ne pese şi să nu ne pese învaţă-ne să stăm încremeniţi.

Roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul de apoi
Roagă-te pentru noi, acum şi în ceasul de apoi.

II
Doamnă, trei leoparzi albi stăteau sub un ienupăr
În răcoarea zilei, hrăniţi până la îmbuibare
Cu picioarele mele, inima şi ficatul meu
Şi cele care-au fost cuprinse
În golul craniului meu. Şi Dumnezeu a spus
Să mai trăiască oasele acestea? Să mai trăiască
Oasele acestea? Şi cele care-au fost cuprinse
În oase (care erau uscate deja) au spus ciripind:
Pentru bunătatea acestei Doamne
Şi datorită farmecului său şi pentru că
Se roagă la Sfânta Fecioară,
Noi suntem în strălucire. Iar eu care sunt descompus aici
Îmi dau faptele uitării şi dragostea mea
Către nemurirea deşertului şi a tigvelor de dovleac.
Astfel se refac măruntaiele,
Sforile ochilor mei şi părţile nedigerate
de către leoparzi. Doamna s-a recules
Într-o togă albă, pentru rugăciune, într-o togă albă.
Lasă albeaţa oaselor să ispăşească prin deplină uitare.
Nu mai au viaţă în ele. Aşa cum sunt uitat
Şi aş fi uitat, tot aşa aş uita
Tot astfel devotat şi concentrat asupra ţelului. Şi Dumnezeu a spus
O profeţie către vânt şi doar vântului
Căci doar vântul asculta. Şi oasele ciripeau un cântec
Care semăna cu al lăcustei cântec, spuneau:

Doamnă a tăcerii
Calmă, suferindă
Spart şi întreg
Trandafir al memoriei
Trandafir al completei uitări
Isprăvit şi însufleţitor
Tulburat şi odihnitor
Trandafirul singur
Este acum Grădina
Unde iubirile sfârşesc
Marea suferinţă
A iubirii neîmplinite
Sau mai marele chin
Al iubirii împlinite
Sfârşitul nesfârşitului
Călătorie spre nicăieri
Concluzie a tot
Ce nu poate fi conchis
Discurs fără cuvânt
Cuvânt al non-discursului
Har către Ocrotitoarea Mamă
A Grădinii
Unde iubirile sfârşesc.

Oasele cântă sub un ienupăr, împrăştiate şi strălucitoare
Suntem fericite împrăştiate, ne-am făcut bine unul altora,
Sub un arbust, în răcoarea zilei, cu binecuvântarea nisipului,
Uitând de noi şi uitînd unul de altul, unite
În tăcerea deşertului. Acesta este locul în care
Ne-am despărţit. Dar nici despărţirea şi nici unitatea
Nu contează. Acesta este locul şi moştenirea noastră.

III
După ce am urcat prima spirală a celei de-a doua scări
M-am întors şi am văzut în jos
O formă răsucită pe balustradă
În aburii fetizi din aer
În luptă cu al scării diavol care poartă
Masca mincinoasă a speranţei şi a disperării.

Lăsându-i încleştaţi am urcat a doua spirală
Şi apoi, uitându-mă în jos
N-am mai văzut nimic, scara era cuprinsă de întuneric
Umed, cum e gura băloasă a unui bătrân
Şi rugos ca botul plin de colţi al unui rechin.

Pe cea de-a treia scară, la prima spirală
Stătea o fereastră îngustă, arcuită ca o smochină
Şi dincolo de ea, într-un peisaj pastoral un păducel înflorit
Şi un personaj spătos, înveşmântat în verde şi albastru
Fermeca peisajul cu cântec de flaut
Moale e părul său de culoarea castanei
Voie bună şi muzică de flaut, se opresc paşii minţii
Deasupra celei de-a treia scări
Se depărtează, se depărtează; o forţă dincolo de speranţă şi disperare
Mi-am însuşit urcând a treia scară.

Doamne, nu-s vrednic
Doamne, nu-s vrednic

decât să spun cuvântul.

IV
Cine a străbătut între violet şi violet
Cine a străbătut printre
Felurite nuanţe de verde
Purtând alb şi albastru, culorile Mariei
Vorbind nimicuri
Ştiind şi neştiind eterna durere
Ce-i însoţea pe ceilalţi când mergeau
Făcând apoi fântânile să izvorască proaspete

Făcând stâncile moi şi nisipul tare
În albastrul unui pinten de ciocârlie, albastrul Mariei
Sovegna vos

Iată anii care merg printre noi, purtând
Scripca şi flautul, înapoi aducându-l
Pe cel ce străbate somnul şi trezia, înveşmântat

În albă lumină, împăturit şi înfipt în ea ca într-o teacă
Anii cei noi merg, aducând înapoi
Într-un nor strălucind de lacrimi, aducând înapoi
Într-un vers nou străvechea rimă. Izbăvind
Timpul. Izbăvind
Neînţeleasa viziune a unui vis mai înalt
Pre când unicorni cu nestemate târăsc o năsălie aurită.
ora tăcută, purtînd văl alb şi albastru
Printre arbori de tisă, în spatele zeului grădinii
Cu flautul amuţit, îşi pleacă în tăcere capul oftând
Dar nu spuse nimic

Dar fântâna ţâşni şi pasărea îşi duse trilu-n jos
Izbăviţi timpul, izbăviţi visul
Neauzit şi nerostit cuvânt

Şi când vântul va scutura din tisă o mie de şoapte

Poate veni exilul nostru

V
Cuvânt pierdut este pierdut şi-i istovit de-i istovit
De e cuvântul neauzit şi nerostit
E neauzit şi nerostit
Căci, încremenit
Este cuvântul neauzit şi nerostit
Cuvânt făr-de cuvânt, cuvânt rostind o lume
Cuvânt învârtejind o lume şi
Lumini sticlind în întuneric ele
Contra Cuvântului se-nvârtejeau
Şi-n jurul lor Cuvântul era mut.

Al meu popor, ce ţi-am făcut eu ţie.

Unde va răsări cuvântul, unde va răsuna cuvântul?
În nici un caz aici, nu e deajuns tăcere
Pe mări, pe insule,
Pe ţărm uscat, nisip sau pământ rodnic
Pentru aceia ce păşesc doar pe-ntuneric
Asemeni ziua cât şi noaptea
Nu vor găsi nici timp nici loc propice
Nu pentru cei ce se feresc de faţa
Nici pentru cei ce merg,
n-ascultă vocea

Dar sora-n val acoperită va depune rugă
Pentru aceia ce păşesc prin întuneric va depune rugă
Pentru aceia de sfâşiaţi sunt între-anotimp
Şi anotimp, şi timp şi timp, oră şi oră, cuvânt
Şi iar cuvânt, putere şi putere!
Pentru acei de-aşteaptă-n întuneric?
Sau se va-nfăşura în văl
Pentru copii ce bat la poartă
Ei nu se pot ruga
Roagă-te pentru cei ce au ales şi se răzvrătesc

Al meu popor, ce ţi-am făcut eu ţie.

VI
Cu toate că nu sper să mă întorc din nou
Cu toate că nu sper
Cu toate că nu sper să mă întorc
Nu sper să câştig sau să pierd din nou
În scurta trecere traversată de vise
Crepuscul între naştere şi moarte
Toate astea traversate fiind de vise
(Iartă-mă, părinte) nu-mi doresc toate astea
De la fereastra deschisă spre ţărmul de granit
Pânzele albe încă zboară spre mare
Aripi nefrânte

Iar inima pierdută înţepeneşte şi se bucură
De liliacul pierdut şi de pierdutele voci ale mării
Şi spiritul slab se grăbeşte să se revolte
Căci undiţa de aur curbată şi mirosul pierdut al mării
Se grăbesc să refacă
Ţipătul prepeliţei, învârtejirea ciocârliei
Şi ochiul orb creează
Goale forme între porţi de fildeş
Şi mirosul reînnoieşte savoarea sărată a pământului nisipos

Este clipa tensionată dintre moarte şi naştere
Locul singurătăţii unde trei vise colindă
Printre stâncile albastre
Dar când glasurile cad scuturate din arborele de tisă şi se pierd în depărtare
Lasă un alt copac de tisă să fie scuturat

Soră binecuvântată, maică sfântă, duh al fântânii, duh al grădinii
Nu-ngădui să ne batjocorim cu ipocrizie
Învaţă-ne să ne pese şi să nu ne pese
Învaţă-ne să stăm neclintiţi
Chiar şi printre aceste stânci
Pacea noastră întru voinţa Lui
Şi chiar printre aceste stânci
Soră, mamă
Şi duh al râului, duh al mării
Nu-ngădui să fiu despărţit
Şi lasă plânsul meu să vină la Tine.

poezie de T.S. Eliot, traducere de Necula Florin Dănuţ
Adăugat de Baude
Votează! | Copiază!