Eulalie - un cântec
Trăiam sihastru
Pe-un jalnic astru
Și sufletu-mi apă era stătută, cețoasă,
Până ce blânda, frumoasa Eulalie îmi deveni
Îmbujorată mireasă,
Până ce-auria fată Eulalie îmi deveni zâmbitoare mireasă.
Ah, stelele-n-nalt
Mai palide ard
Decât ochii fetei scânteietoare
Și nicicând fulguiri,
Selenare aburiri
În tonuri de purpuri și mărgăritare,
Nu s-ar putea asemui cu-ale modestei Eulalie bucle-smerite la-nfățișare,
N-ar putea cândva prețui cât-ale limpedei Eulalie, bucle umile la-nfățișare
Îndoială și chin
Nu, nu mai revin
Căci sufletul ei în suspine mă va-nsoți,
Și, cât e ziua de mare,
Arde puternic în zare,
Astraea pe bolți azurii,
În timp ce soția-mi, Eulalie, mereu înalță spre ea privirea-n tării
În timp ce frageda Eulalie, mereu înalță spre ea priviri viorii.
poezie celebră de Edgar Allan Poe din Din lirica de dragoste a lumii, traducere de Maria Banuș
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zâmbet
- poezii despre vioară
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
- poezii despre ochi
- poezii despre nuntă
- poezii despre muzică
- poezii despre modestie
- poezii despre frumusețe
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.