Cutia de conservă

E noapte!...
Trag de coadă istoria
şi-mi răspunde cu strigătele înecaţilor: "Mâine, în nu ştim ce inimi, se vor desfăşura preliminariile campionatului mondial de singurătate...!" —
apoi zornăit de chei şi de taine,
şi-n cele din urmă,
şerpoaica sângerează amănunte cu miros aţâţător.

În cerurile abia îndomesticite,
şuţii de buzunare declamă marile poeme antice
şi lumea aleargă pe clapele lumii, sub largile veşminte ale despărţirii, trăgând funiile de sisal ale fricii şi trezind moartea din roadele ei..., moartea din roadele ei!...

Vocea mi-apare în public arzând:
"La colţul străzii, Omul de paie îşi pune inima la punct — o cutie de conservă: «Departe cântă o prăpastie şi nu-i găsesc nici o vină.» Eu, unul, zic să ne naştem când vom avea timp...!"

(Zvonul uşii trece grăbit pe deasupra elementelor cardinale.)

Strig zeii risipiţi prin sufletul meu,
şi-i înmulţesc, şi-i desenez în aer,
închipuindu-mi-i tineri, abia spărgând găoacea:
atât de palizi, cu limbile împleticindu-se
în coama cuvintelor inventate de mine...,
dar unul anume, cu glas de cobză-n călduri,
îmi poartă capul pe tavă, ca pe o bucurie la îndemâna oricui:
"Fii tu fructul nefericirilor noastre,
fii tu izul nostru de stranii dospiri!"

... Şi asta nu înseamnă nimic...

Sunt viu...! — la dunările gurii
simt gust de viaţă fără figuranţi
şi-, n oasele mele, simt cuibărindu-se umiditatea istoriei.

Vai, vouă, zeilor ieşiţi altfel din pieptul meu..! O groapă imensă îmi creşte sub limbă, din lucruri izgonind fericirea:

Sunt viu...! sângele se retrage cu tălpile goale în cer.
Pe dumnezeu îl privesc în luciul unghiei,
ghiftuit de otrăvuri, cum îşi desface, peste praful rugilor, coada de păun, sihăstrită la ceasul înalt al nopţii.

Vai, vouă!, zeilor la drumul mare... — hârţogari fericiţi fără patrii ce-mi desprindeţi de pe tâmple citatele sibiline, voi nu uitaţi că lumea, prin gura mea, se întoarce acasă la ale ei!

Sunt viu...! Din care pântece slugarnic de şarpe mă aud strigând! — fără a vesti nimic: "Naşte-mă! Renaşte-mă! am început să visez..., acul androgin al busolei îmi indică trompete narative... Mă năpădeşte mirarea! — a şaptea desăvârşire pe care inima mea o respinge..."... Şi toate mormintele îmi sar în ajutor.

E atât de târziu...,
la streaşina tăcerilor nu mai e nimeni! şi, parcă, nici n-am curajul să spun că, în chiar clipa aceasta, o femeie fără memorie mă naşte din nou, cu cruce cu tot, zorită de treburile veacului...
Dar iată-l pe tata!
bătrânul meu tată ce cântă din frunza totemică
o simfonie cu nervii tari
şi mă aşteaptă să încreştinez manuscrisele cu fierul înroşit,
şi să-mi dau în vileag ciobul de sticlă din talpă,
căci nu e zi căreia să nu-i fi câştigat zorii aburinzi, la ruletă,
şi nu e noapte să nu fi pierdut la zaruri măruntaiele vreunui sfânt spongios:
"Grăbeşte-te!" — iar eu alerg, prin gările pustii, spre el, cum spre o sărbătoare a spunerii pe şleau, trecând cu vederea celebre coşmaruri, ducând cu vorba mari naşteri de acrobaţi,
dar e atât de târziu...,
că toate spaimele îmi sunt la îndemână —
şi paşii mei rămân chirciţi la pragul semeţ al intrării în Om, şi ochii mei devin patrii cu ciocurile însângerate de adevăr.

O, melodioase rămâneri în urmă!
şalupa îndoielii e în larg...
Descântători sub nume nou îmi extrag măseaua de minte,
ca pe o nedesluşită faptă de arme,
şi asta în vreme ce eu le citesc oboseala pe măşti.
Cârpacii de drapele
tocmai şi-au muiat ultimă fărâmă de pâine în blidul cu har:
"Fie pe placul vostru toate trădările!"

Să nu crezi, Toma, nimic! —
din trestia fierbinte a poeziei, această armată timidă ce zilnic se aruncă în gol de la fereastra mea, şi de care lumea avea să se teamă.

Un şir nesfârşit de saluturi, în piatră şi bronz, vor fumega de acum în cinstea mea, dar cărei vorbiri duc eu greul, o, simplă sudoare a cercului de cretă...!, sub pleoapa grea a norocului, când scot la iveală, din mâneca lumii, tezaurul acestei plângeri în pumni?

E noapte!...
Cum s-ar spune, e noapte...!
Destinul se adânceşte în mine precum un fruct căzut din istorii,
iar un cuvânt, în cerul gurii mele, se crede, într-o doară, dumnezeu.

Dar tu nu crezi, Toma, aşa-i!? — în trestia fierbinte a poeziei.

poezie de Ancelin Roseti din Împăierea lumii (2004)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!