Flautele fricii
Sat de lemn, biserică de piatră
cum s-a dus copilăria mea
în cadența ploilor de toamnă
nicovala soarelui pleznea
Timp înalt și fără nici o grijă
nu știam ce vreau și cine sunt
flori de cositor topit pe plită
pocnitori de fosfor și pământ
Anii mei de glorie supremă
demiurg am fost, și nu credeam
ce n-aș da acum să-ntorc ocheanul
să mă văd din nou copil la geam
Să simt iar mirosul sărăciei
ca de rufă înflorată-n ger
să-l aud pe tata de cu noapte
cum se rade cu un ciob de cer
Te revăd la vremea de cireșe
te revăd în jilț de iarnă grea
rău erai, măicuță, îmbrăcată
ți-era teamă și de umbra ta
cum venea din cruciada foamei
cu o pâine cât un asfințit
iar la piept strângeai ca pe-o icoană
câte-un pui de câine rătăcit
Astăzi ce departe-s toate astea
răvășite ca de-un vast prăpăd
când mi-e dor de tine închid ochii
pe ecranul pleoapelor te văd
Parcă un fachir nebun îmi sună
flautele fricii la ferești -
sat de lemn, biserică de piatră
viață, viață cât mă pedepsești...
poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de Auditus
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.