Somnul
Mă faci să uit...
Ziua care a trecut
Ești antidot, calmant:
Uitare, vis, afrodisiac.
Când conștiința ne ajunge
La paroxism, tu vii, din nou,
Și-nchizi, ploapele, încet,
Fără să știm.
În fiecare seară, îmi iei gândul
De-a zdruncina pământul.
Și iarăși mă adormi, ușor. Mă minți,
Că sunt nemuritor.
Cine mintea ne-o adoarme?
Pe un pământ, învârtindu-se, cu greu:
Ești natura însăși, sau însuși Dumnezeu?
Nu știu. Dar, noaptea, oricine ai fi
Te chem, să mă adormi mereu.
Ca briza mării, pătrunzi,
În craniul meu,
Dormind, plutim, în forța unui zeu.
poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.