Oglindă
De-abia acum cunosc simbolul tău:
Ne este dat să ne vedem mereu
Ne este dat să ne privim
Propria viață. Ne este dat să ne vedem
Propria față.
După ani, acum înțeleg, cu greu,
Acum sunt eu. Oglindă, de ani, te-am ignorat mereu.
Mă regăsec: am hoinărit fără să știu
Căci tu, oglindă, ești reflexia a tot ce facem noi,
Reflexia a tot ce-i viu.
De-abia acum sunt eu.
Te privesc, tu ne arăți greșelile
Prin tine, ne retrăim toate erorile.
Esti un semn: toti am gresit,
Fara sa vrem.
Tu ne reflecti, perfect, tot chipul
Tu ne arăți: cum, fără să gândim,
Ne-am irosit tot timpul.
Ochii noștri se reflectă, vag, în ape
Tu ești un simbol, a nostră viață,
Ne este dat, să ne vedem
Propria față.
( 1.08. 2014, 19: 10 )
poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.