Dorindu-mi să mor

Deoarece mă întrebi, cele mai multe zile mi-au dispărut din memorie.
Merg în hainele mele, nemarcată de realitatea plimbării.
Apoi, acea de nerostit dorinţa carnală se întoarce.

Chiar şi astfel, nu am ceva împotriva vieţii.
Ştiu bine săbiile ierbii despre care faci vorbire,
textura pe care ai plasat-o sub soare.

Dar sinucigaşii au un limbaj propriu,
asemeni tâmplarilor, ei vor să ştie ce unelte vor folosi.
Ei nu întreaba niciodată de ce construieşti.

Atât de simplu am recunoscut de două ori,
am posedat inamicul, am mâncat inamicul,
i-am confiscat arta, magia lui.

În acest mod, densă şi gânditoare,
mai caldă decât uleiul sau apa,
mi-am tras sufletul, salivând cu gura deschisă.

Nu mă gândesc în mod deosebit la trupul meu.
Chiar corneea dilatată şi excesul de urină sunt uitate.
Sinucigaşii au trădat deja corpul.

Încă născânu-se, ei nu mor întotdeauna,
dar intraţi întro stranie confuzie, nu pot uita un drog atât de dulce,
pe care până şi copii l-ar privi zâmbind.

Să-ţi împingi întrega viaţă sub limbă! –
asta, chiar şi numai de dragul artei, devine obsesie.
Moartea este un os amar; zgârâiat, vei zice,

şi totuşi ea mă aşteaptă, an dupa an,
pentru a vindeca cu delicateţe o rană veche,
Pentru a îmi elibera respiraţia din închisoarea ei sordidă.

Balansând încă în fragil echilibru, sinucigaşii uneori se întâlnesc,
năpustindu-se la fructele unei luni balonate,
părăsind pâinea de dragul unui sărut,

părăsind nepăsători paginile cărţii deschise la întâmplare,
ceva nespus, receptorul telefonului spânzurat în aer –
şi dragostea sau ceea ce va fi fost ea, o infecţie.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!