Balada printului nesarutat

Pe-un tarm de mare unde bat
talazurile verzi in spume
un tinar print nesarutat
cazu ca din senin la pat
de-o boala fara nume.
La mohoritul capatii
curtenii intrebara:
-Maria-ta, doresti tamii?
Vrei vinul viilor dintii?
Ori sabie de para?
Dar el tacea. Din cind in cind
ca-n somn parea ca geme.
Parada orelor trecind
cu fum si raze, rind pe rind,
calca faimoase steme.
Si dupa ani, un mag viclean,
cu barba lunga tare,
vesti intiiului curtean
ca printul e bolnav de-alean,
iar leacul- sarutare.
Atunci, pe chipul ars de dor,
pe gura lui ca lutul,
femeile cu pas usor,
ca lebedele care mor
cintind i-au dat sarutul.
Dar el cu zimbetul virgin,
fara-a privi la ele,
zicea:-Paharnice strain,
de ce stirnesti mereu cu vin
cenusa gurii mele?...
Apoi, cu ochii somnorosi,
flacai cu frunti ursuze,
razboinici mari si credinciosi
ca niste mindri chiparosi
l-au sarutat pe buze.
Dar el tintind mai sus de cer
o stema suverana,
zicea:-Straine cavaler,
de ce implinti acest hanger
in frageda mea rana?...
Tirziu pe timplele fierbinti,
pe fruntea de zapada,
calugarii cu ochi de sfinti
lasara negri si cuminti,
sarutul lor sa cada.
Dar el cu ochii mustratori
privind in zare muntii,
zicea:-Straini ratacitori,
de ce-mi saditi aceste flori
in straturile fruntii?
Femei, calugari si flacai
umpleau de lacrimi zarea.
Dar printul, cedru in vapai,
nu cunostea prin servii sai
ce-nseamna sarutarea.
Ci intr-o zi un trandafir
veghind ciudata-i boala
se scutura si din potir
cazu pe gura lui, ca mir,
o vesteda petala.
Atunci, inviorat la grai,
el zise cu uimire:
-Iubita mea, unde erai?
Primeste-acum, aici in rai,
inelul meu de mire....
Si ca un foc, pe gura lui
sfintita de placere
plutea sarutul nimanui
-acela care da oricui
odihna si tacere.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de Corneliu Calciu
Votează! | Copiază!