Povestea cerşetorului

La un colţ de stradă, singur, părăsit,
Stă un prunc şi plânge... Fraţii i-au murit,
Tatăl, un beţiv, l-a gonit de-acasă,
Nu mai are mamă, trist trece prin viaţă.

Pentru toate astea, însă mulţumeşte...
Ce miraj, că încă, pruncul mai trăieşte!
Probabil, gândeşte, că sortit îi este
Să trăiască-n suflet, această poveste.

Ar munci cu ziua pe la "X" şi "Z"...
Cine să-l ajute?! Dorul i-e ardent...
Parcă-l cheamă fraţii când în adormire,
Cu capul pe-o piatră, doarme în neştire.

Dar sortit i-e luptei cu singurătatea
Şi durerea vieţii, când se lasă nopatea.
Lângă el un câine şi-o cutie goală...
N-are nici de-o pâine... Cine-l bagă-n seamă?!

Cerşetor, vezi bine, binelui slujeşte...
Haina-i grea pe umeri... Ziua iarăşi trece.
Când deodată Mecka se zăreşte-n cale,
Cineva-i întinde un pumn de parale.

Smerit, mulţumeşte şi la om se uită.
- "Sărut mâna, coane!"
- Mai bine ascultă! Mergi, slujeşte încă Tatălui Ceresc!
Ia o lumânare, să te spovedesc!"

Pruncul, cu lumina strălucind pe faţă,
Merse să se roage blând, precum acasă,
Ca în vremea-aceea de demult apusă
Când de boli şi foame, mama-i fu răpusă.

Şi primi mâncare pentru gestul său
Şi hrană divină de la Dumnezeu.
În genunchi, cu lacrimi, mulţumi tăcut...
De-ar avea o mamă! Fraţi, ca la-nceput...

Se rugă în taină, se rugă pios,
Maicii sale Sfinte, Domnului Hristos.
Doar în vise mama uneori, apare
Şi fraţii de care sufletul îl doare.

Inima i-e strânsă şi de dor suspină...
Se prelinse-n suflet, taină şi lumină...
- "Vino, spuse vocea. Tu mă vei avea,
De azi înainte, ca pe mama ta!"

Ce să fie oare?! Şi căzu smerit...
"În credinţă, Doamne, Tu m-ai întărit.
Tu îmi eşti mireasă şi m-ai botezat,
Iartă-mi mie, Doamne, dacă am păcat!

Mi-ai lăsat măicuţă,-n suflet mângâiere,
Am luptat cu viaţa, m-am hrănit cu stele...
Ce să fie Doamne?! Mângâierea Ta
Azi mă înfioară şi-i atât de grea..."

Dulce-nfiorare, noaptea iar se lasă
Şi la mănăstire, pruncu-i ca acasă.
Slujeşte cu trudă şi cu rugăminţi
Oamenilor simpli, demni şi suferinzi.

Strânge-n braţe pruncii orfani ca şi el,
Cu aceeaşi mamă, suferind la fel.
.................................................................
Peste ani călugăr, un ascet smerit,
În singurătate, iarăşi l-am zărit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!