La un cabinet de neuro psihiatrie
Nu-i poveste... Știți prea bine...
Se întâmplă-n România,
Când cei proști, cei slabi și singuri
Îți suportă agonia.
Când cei șapte ani de-acasă
Nu-s... Normal. Nici șapte clase,
Poate n-are autoarea
Dar cu formele-i frumoase,
Știe lacăte-a deschide
Uși și porți universale,
Dând un bon palmat cu grijă
Slugilor domniei sale.
Însetată de atenții
De cadouri și mărire...
După cozi și așteptare,
Amețită de uimire,
Constatai că nu-s persoane
Cât bonul meu ar fi fost.
- Aberant este prezentul!
Zic:
- Mata mă iei de prost?!
Că e albă, că e neagră,
Că-s și eu înfuriată,
Am jignit-o pe cocoană
Când i-am zis că-i ignorantă.
Zice:
- Numără de-ți pare
Că eu n-am dreptate! Aș!
- Nu sunt eu cioban, femeie!
Eu sunt fată de oraș.
În sfârșit, se duse vremea!
Eu veni la cabinet,
Să-mi iau rețeta promisă,
Așadar, din nou aștept.
Bonul "X"... minune mare!
(Vestea dară se dusese)
- Mergeți și vă cereți scuze!
(Deci fuseseră proteste...)
"Bine", zic, deși îmi pare
Că n-ar trebui să fie
Tămbălău pe pila asta
Ruginită și zblobie.
Merg și spun:
- Îmi cer iertare
Dacă v-am jignit, madame!
-Pleacă! Ah! Psihiatria!
Pare că înebunesc...
- Nici o grijă, ești aproape...
Ai relații! Păi greșesc?
Astfel ziua e pe ducă
Ești nebun? Înnebunește!
Stând la cozi (bătu-le-ar vina!)
Și în comă te trezește!
Este, poate că, vreo lege
De-a te duce în ăst fel...
Pân' la probele contrarii
Totul este... doar mister...
Și să-mi fie împlinirea
Tocmai bună de urmat,
Cei de sus, de n-au putere,
Parcă prea devreme cad.
Ageamii vieții de clacă
Și borfaș în acțiune,
Ne complacem... Și ce dacă?
Suferim... și facem spume...
pamflet de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.