Doar floarea

Când floarea îşi pierde petale şi moare,
Nu piere, de sine se înfructă.
Îşi dă timp sămânţă, îşi dedase şi miere
Şi atâta parfum... frumuseţea ce-a suptă.

Se adulmecă singură floarea, pe ierburi se culcă,
Se închide în sine-şi, îşi dăruie seva şi carne.
Din ram se coboară, odată cu frunze ce cad, nu mai urcă...
Se împrăştie toată la lume... vrea vis de-a renaşte să toarne.

Alungă tristeţea de moarte, aminteşte de naştere într-una,
Se rupe pe sine, să încânte în buchet cu candoarea
Cui se dă-n sacrificiu. Nu-i ea ţel, chiar de vază-i, nu-i zâna,
Stăpâna... E dorul în fond; c-a renaşte din scrum, doar ea ştie, ea floarea!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!