Am îngânat cândva singurătatea...

Am îngânat cândva singurătatea,
Şi un ecou prelung la mine s-a intors,
Fără să vreau prietenia ei.
Tăcută fire, ascunsă, zgârcită şi geloasă...
Căpuşe lacomă s-a înfipt în pielea mea,
Ca lecţii de viaţă neîntârziat să-mi dea,
neîntârziat să-mi dea.

Şi-am alungat din când în când singurătatea,
Ca pe o vechitură uitată într-un colţ,
Dar sufocată în spaţiu ei de timp neîmplinit,
Jaru-i avid de victime mocnea...
Şi de răsfăţul călduţ ades îmi amintea,
Spre a mă intoarce în leagănu-i comod,
Ce se făcea dorit şi îmi plăcea.

Am îngânat cândva singurătatea
Şi m-am îndrăgostit de ea lulea,
Ca de un basm din lirica vieţii,
Ce mă-îndemna esenţa pură ai căuta,
În sfinţite cruci şi ape botezate,
De-ai croşeta mesajele divine,
de-a croşeta neîncetat, de-a croşeta.

Am îngânat cândva singurătatea
Şi m-am cununat plângând cu ea,
Căci mă ademenise cu atâta măiestrie,
Ca vrăjitoarea din pădurea fermecată,
Ce sfânta bucurie a tinereţi mi-o ascunse,
Strigându-mi: libertatea singurăţăţii
are sloganul înălţării,
Înălţă-te prin ea, învaţă a te înălţa.

Am trăit cândva şi-n doi singurătatea...
Şi doamne, aspră şi lacomă hiena ei era,
Câtă sfidare, doamne, degaja...
Căci era umbră pe pereţii reci, boală şi tristeţe,
Mai rea ca orice rău, ce în viaţă omul poate avea,
Doamne, nu-mi aminti de ea!
Căci bucuria vieţii îmi poate sugruma,
Pe oricine, singurătatea poate sugruma.

poezie de Valeria Mahok (26 noiembrie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Votează! | Copiază!