Maestre Bulătan

De sus din cer, cu stelele-mprejur,
De vrei să ne mai faci câte-un contur,
Aruncă-ţi ochii tăi iscoditori
Sub vraja insuliţelor de nori
Şi vezi-ne la şase săptămâni
Cum fără tine suntem mai bătrâni,
Mai trişti, mai slabi, cu lacrima căzândă
Peste hârtia ce se vrea flămândă
De relatări, cu care greu te-mpaci
Plecând, maestre, ne-ai lăsat săraci!
Te-ai căţărat, mergând printre luceferi,
De nici-unul nu mai suntem teferi
La gândul că pierdurăm un artist
Modest, cuminte, vesel, dar şi trist,
Ce creiona în umbre şi lumini
Ghivece cu muşcate şi cu crini
Şi chipuri minunat împodobite
De cel mai mare pictor zugravite
Şi ni le ofereai ca talisman
Sub semnătura clară: Bulătan!
Le-am pus, mai toţi, în rame, pe pereţi
Şi-n deşteptarea multor dimineţi
Ne mângâiau privirea la trezire,
Astfel că tu trăieşti în nemurire
Şi ne-om ruga în proză şi în vers
Să stai doar printre aştrii-n univers
De unde cu priviri dumnezeieşti
Şi alte frumuseţi să zugrăveşti,
Iar noi, în cimitir, adeseori
Îţi vom aduce lumânări şi flori,
Prinzând pe criptă în amurg de seară
Prinos de plâns şi lacrime de ceară!

poezie de Laurian Ionică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!