Strigătul vremii (secetă la Bradu - variantă)

Tot mai aud fântânile secând
Şi câmpul şuierând a-nfometare,
Pământ uscat, cât se cuprinde-n zare,
Pe care câinii-l blestemă lătrând,

Parcă şi-acum pe-atâta depărtare,
Se mai aud fiinţele zăcând,
Bisericile toate implorând,
Să aibă mămăligă fiecare!

Era atunci o vară, lunecând,
Pe o căldură tămăduitoare,
Când cerul sta alăturea de soare,
De secetă primară lăcrimând,

Dase ocol oglinzile de *care*,
Şuvoaie din Moldova fremătând,
O coajă de mălai adulmecând,
Copii să şi-i ţină către soare!

Şi-atunci pământul viu ameninţând,
Cu neorânduieli incendiare,
Se clătina-ntr-o dulce fremătare,
Fântânile-n adâncuri alungând!

Tot mai aud cum stinsele izvoare,
Mai clipoceau înfrânte de nămol,
Cum ciutura ieşind suna a gol
Şi cum din pieptul mamei mă dogoare!

Tot mai aud cum tata da cu sapa
Şi fierul ricoşa spre infinit,
Cum cerul se-nroşea către zenit,
Când refuzase să ne deie apa!

Şi beam nămol, visam mereu că beam,
Cu doniţa curgându-mi setea-n piept
Şi cum mă ridicam, în zori de zi mai drept,
Sătul de apă dacă mă trezeam,

Se-aud şi-acum bătăile pe şei,
Gonind cu vita până la ghioroc,
Tânjind după-o felie de noroc,
Pentru lumina zilei alor mei!

Parcă aud când seara se lăsase
Şi se-ntorceau flăcăii de la munci,
Un cântec trist, ca vremea de atunci,
Bătând în geamuri să-ncălzească case!

Şi înotam în vreme peste haos,
Cu ce puteam, în mână ţine frâul,
Rugând icoana să ne crească grâul
Şi apa să apară din repaos...

poezie de Constantin Păun din Poligonul de echilibru (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Votează! | Copiază!