Și-am plâns...
Și-am plâns trecutul ca pe-un mort... Durere
Îmi picura, nespusă, pe obraz...
Eu i-am făcut din roze diademe,
Dar amintirea-i tot ce mi-a rămas.
Cu giulgi brodat cu aurul divin
Și chiparoase, l-am împodobit,
Dar existența lui îmi dă fiori,
Purtându-mă spre minus infinit...
Pentu atâtea-n lume suferim...
Destin nedrept, durerea ne-nconjoară,
La toate câte sunt, cum ținem piept?!
Curge spre cer o lacrimă amară...
Îngenunchem la late veșnicii...
Nu suntem prunci.... Nu suntem nici profeți...
Un pumn de oase, poate, într-o zi,
Deplânse de mai marii înțelepți.
Ce drept trecutul verbului "a fi"?!
Să se-mplinească?! Ramuri de argint
Despart în noapte două veșnicii.
Cu toți trăim trecut și viitor
Și n-avem vreme încă a muri
Cât rătăcim și suflete cât dor.
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Rodica Nicoleta Ion. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.