Câteodată și Dumnezeu rămâne singur
stau în mijlocul unei lumânări aprinse
și tremur
în tot acest timp întunericul
iese din mine ca dintr-un chip
fără umbră
simt greutatea cerului cum
se prelinge în oameni
liniștea scrijelește adânc
s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici
și într-o bună zi va întreba de mine
iar tu prin fereastra închisă
o să-l rogi pe Dumnezeu
să țină timpul în loc
eu voi privi din tăișul unei lacrimi
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.
1 Mișa Hură [din public] a spus pe 9 aprilie 2014: |
| Și Faust ceruse clipei să se oprească, și ea s-a oprit. Și-a fost bine, într-un final. Fereastra închisă nu amuțește ruga și nici tăișul lacrimii nu împiedică ochiul să vadă. Sunt cam multe lacrimi în lume. Bine, măcar, că se preling și, în clipa dintre două lacrimi, poate mai apucăm să vedem și lumina. Cel puțin din când în când. Îmi place foarte mult ce și cum scrieți, pentru că, am mai spus, am senzația că văd lumea prin aceeași oglindă ca și dumneavoastră. Numai că ochiul copilului din mine pare puțin mai... activ. Și asta mă face să mă pot uita în continuare. |
2 Teodor Dume [autorul] a spus pe 8 mai 2014: |
| mișa hură, mă bucură mult trecerea dar și acest comentariu bine elaborat. sunt onorat și bucuros că privim din același unghi. multă stimă |