Cântul XI

Pe culmea unei nalte râpi, clădită
rotund din pietre mari ce-avalma zac,
soseam pe-o culme-acum şi mai cumplită.

Şi-aici, siliţi de aburi răi ce fac
aduşi de jos o groaznică putoare,
am stat să ne ferim dup-un capac

al unui larg sicriu ce-avea scrisoare:
"Pe papa Anastasie-l ţin, pe cel
de Fotie tras pe căi rătăcitoare."

– "Aci ne cat-a merge-ncetinel
spre-a ne-nvăţa cu fumul ce-abureşte
şi nu ne-o mai păsa apoi de el."

Aşa Virgil, iar eu: – "Atunci gândeşte
cu ce-am umplea, spre-a nu ne fi răpus,
ăst timp de-aici." Iar el: – "Gândesc, fireşte.

Aceste stânci, o, fiul meu", mi-a spus,
"cuprind în sine-astfel trei cercurele
din grad în grad ca şi cele de sus.

Şi pline toate gem de duhuri rele,
dar pentru ca văzând de-ajuns să-ţi fie
să-ţi spui de ce şi cum au cazna ele.

Nedreptu-i scop oricărui rău ce-urgie
provoacă-n cer şi-ajungi la scopul tău
ştirbind pe-alt om prin fraud-ori silnicie.

Dar frauda este-al minţii-un propriu rău,
deci mai urâtă-n cer şi-a fraudei crime
au chin mai mare-n mult mai jos un hău.

Cei silnici ţin cuprinsul văii prime.
Ci-aşa cum sila trei direcţii ia,
şi cercu-i construit ca o treime.

Ori Celui Sfânt, ori ţie-ţi strică ea,
ori altuia. Zic lui şi-averii sale,
precum c-un clar temei tu vei vedea.

Prin sil-aproapelui loviri mortale
ori moarte-i dai, şi silă-i faci averii
prin foc şi jaf şi lucruri făr' de cale.

Deci cei ce-ucid şi-s urzitori durerii
şi fur-ori pradă, toţi vor plânge-aici
în primul cerc şi-n osebite serii.

Prin sil-averii proprii poţi să-ţi strici
şi ţie-apoi ; deci, făr' de nici o fine
în cercu-al doilea sieşi inimici,

plâng toţi acei ce se ucid pe sine,
şi joac-averi, dând bunuri risipirii,
sau plâng unde-ar fi loc de stări senine.

Poţi face sil-apoi Dumnezeirii,
de-o blastemi din adânc şi-i negi fiinţa,
şi-urăşti natura sau vrun dar al firii.

Deci cel mai strâmt ponor e locuinţa
Sodomei şi-a Cahorsei şi-alor care
urăsc hulind din suflet Provedinţa.

Iar frauda, care-oricui îi dă mustrare,
şi-n contra cui se-ncrede-n ea uzează
şi-n contra cui încredere-n ea n-are.

Ăst mod, el parcă numai dezmembrează
ce Firea vru prin dragoste s-adune;
de-aceea-n cercu-al doilea se-ncuibează

curvii şi furt şi vrăji şi-nşelăciune
şi-abuz şi fals şi toată linguşirea
şi alte-asemeni căi de spurcăciune.

Ci-n cazul prim distruge şi iubirea
ce-avem din fire şi pe cea ce-anume
s-adaugă ei sporind ce naşte firea,

de-aceea-n cercul cel mai strâmt din lume,
în centrul ei, pe care şade Dis,
trădării-i scris etern să se consume."

– "Maestre-al meu, ce clar îţi curge",-am zis,
"cuvântul tău şi-mi dă distincţie clară
de-acest popor şi neamu-n el închis!

Dar cei ce stau în balta lor murdară,
şi cei purtaţi de vânt şi câţi se-njură
ciocnind poveri, şi-acei din ploi, de-afară,

de-i stau şi ei lui Dumnezeu în ură,
de ce nu-s în cetate-n foc, la fel,
iar dacă nu, de ce-au ceea ce-ndură?"

– "De ce ingeniul tău", răspunse el,
"s-abate-aşa cum nu făcu nainte?
Ori mintea ta ţinteşte-acum alt ţel?

De-acele vorbe nu-ţi aduci aminte,
de-al tău elin în etică tratate,
că-s trei porniri duşmane vrerii sfinte:

necumpăt, rea-credinţă, cumplitate
de bestie? Iar primul dă mai mică
ofensă-n cer, deci mai puţin şi bate,

şi-acum de-observi ce-acestea vreau să zică,
şi bine-aminte ţii cine-s acei
ce-afară plâng, mai sus, nu-n foc adică,

tu poţi vedea de ce aceşti mişei
deoparte stau, iar Dreapta cea verace
mai blândă-şi are-aici mânia ei."

– "Oh, soare tu, ce-oricare nor desface,
iar când explici m-albeşti, încât, precum
îmi place-a şti şi-n dubiu-a fi îmi place,

la punctu-acela întoarce-mi-te-acum,
când zici c-ar fi-nsultând cămătăria
divina milă şi mi-arată cum?"

– "Nu singur într-un loc filosofia
o spune cui voieşte-a cerceta
că firii voastre-i este obârşia

divinul intelect şi arta sa.
Şi-n fizică dac-o citeşti, nu toată,
ci-n prea puţine file vei afla,

că firii arta – cât e scris să poată –
e ca şi unui maistru-nvăţăcelul,
deci e lui Dumnezeu ca şi-o nepoată.

Dintr-astea două, de-ai aminte felul
în care Facerea de-Adam tratează,
un om îşi ia şi viaţa sa şi ţelul.

Cum îns-un cămătar alt drum urmează
el ia-n dispreţ şi firea şi-arta care
îi dă ei ţel, că-ntr-alta el sperează.

Şi-acum, să vii, că-i timpul de plecare,
Spre zori şi Peştii schinteiază-acum
şi-ntors de tot spre-apus e Carul Mare

iar pe-unde-om scoborî-i departe drum."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!