Cântul VI

Venindu-mi iar în firea ce-o pierdui
de mila celor doi cumnaţi, de care
cu totul tulburat în suflet fui,

văzui căzniţi de-alt soi şi o nouă stare
de cazne-oriunde mi-am întors privirea
şi-oriunde-am mers şi-oricum făceam mişcare.

Era-ntr-al treilea cerc aci-n izbirea
eternei ploi, ce rece, grea şi iute,
nu-şi schimbă-n veci nici cursul ei, nici firea.

Şi ning zăpezi şi ape cad stătute
şi grindini bat prin zarea-ntunecată ;
pământul ce le-nghite-ntr-însul pute.

Iar Cerber, fiara crudă şi ciudată,
câineşte latr-aici la ticăloşii
plouaţi etern, trei guri căscând deodată.

Băloasa barbă neagră şi-ochii roşii,
şi-un pântec larg şi gheare-având, jupoaie
şi sfâşie şi muşcă păcătoşii.

Câineşte urlă toţi, pătrunşi de ploaie
şi-o coast-o fac a celeilalte scut
şi-astfel se-ntoarce-ades sărmana droaie.

Când marea fiară Cerber ne-a văzut
rânjindu-şi colţii-a prins din ei să bată
de furie-n trupu-ntreg fiind zbătut.

Dar palmele-ntinzându-le-al meu tată
pământ luă şi-n gura cea-ntreită
cu pumnul plin i-o repezi deodată.

Şi ca şi-un câine ce râvnind s-agită
şi tace-apoi, mâncarea când şi-o ia
şi n-are-alt gând şi-alt zor decât să-nghită,

cu fălcile scârboase-aşa făcea
ăst demon crud ce urlă-ncât mai bine
căzniţii-aceştia surzi să fie-ar vrea.

Iar noi treceam pe umbre ce le ţine
zăcând ăst loc cumplit, şi-această stradă
ne-a fost pe-a lor golimi ce par ca pline.

Zăceau cu toţii răsturnaţi grămadă,
dar unul singur când de veste prinse
c-am da spre el, s-a ridicat să şadă.

Şi-apoi: – "De poţi cunoaşte-mă, tu, inse,
ce treci prin acest Iad", fu vorba lui,
"căci nu fui stins când viaţa ta s-aprinse."

Iar eu: – "A ta căznire", aşa-ncepui,
"din minte-mi văd c-atâta mi te scoase
că-mi pare-aşa că nu te mai văzui.

Dar cine eşti, ce-atât de ticăloase
pedepse iai, încât de ia vro vină
mai mari în Iad, nu ia şi mai scârboase?"

Iar el atunci: – "Cetatea ta cea plină
de pizm-aşa, că dă din vas afară,
m-avu cu dânsa-n lumea cea senină.

Ai voştri numele de Porc mi-l dară,
şi-a gurii poftă fără saţ făcu
să plâng cum vezi în ploi ce mă culcară.

Dar suflet trist nu singur sunt, o, nu.
Căci toţi aceştia pentru-aceeaşi vină
au tot aceeaşi caznă." Şi tăcu.

Iar eu: – "Mi-e inima, tu, Ciacco, plină
de plâns când văd amarul ce te bate,
dar spune-mi dacă ştii la ce-o să vină

sărmanii fii ai urbei dezbinate.
Mai e vrun bun în ea? Şi de-unde-ar fi
c-a-ntrat astfel discordia-n cetate."

– "O lungă ceart-avea-vor şi-or veni
la sânge-apoi, şi cu ruşine mare
partidul Alb pe Negri-i va goni.

Dar scris îi e şi lui să paţ-atare,
trecând trei ani, căci Negrii-l vor înfrânge
prin sila cui amic azi li se pare.

Mult timp ţinându-şi fruntea sus, vor strânge
amar pe ceilalţi, şi dări mari le iau,
oricât s-or indigna şi-oricât s-or plânge.

Iar buni sunt doi, dar nici o vază n-au.
Trufia, pizma, pofta de avere
sunt trei schintei cari foc cetăţii dau."

Aşa-şi vorbi gemuta lui durere.
Iar eu atunci: – "Dorinţii mele-i pune
sfârşit, te rog, să-mi spui ce-ţi voi mai cere.

De Mosca şi-alţii demni, de-Arigo spune,
de Farinata, Rusticuci, Teghiai,
şi toţi acei ce-au tins spre fapte bune,

ei unde sunt? Răspuns te rog să-mi dai,
că-i mare flacăra dorinţii mele
să ştiu de plâng în Iad ori sunt în Rai?"

Iar el: – "Ei sunt la duhuri mult mai rele,
căci alte crime mai spre fund i-au dus,
de mergi şi-atât de jos, vei da de ele.

Iar când vei fi în dulcea lume sus
de mine-aminte lumii tu-i mai adă!
Nu-ţi spun mai mult şi-ajungă-ţi câte-am spus!"

Chiorâş el ochii-a-ntors să mă mai vadă
puţin, şi capu-apoi văzui că-i pică,
căzând cu el la orbii săi grămadă.

Virgil atunci: – "El nu se mai ridică
de-aici decât când îngerii-or să sune,
vestind pe nori puterea inimică:

găsindu-şi toţi mormântul trist, vor pune
pe ei avutul trup şi chip şi-apoi
suna-le-va ce-n veci o să le tune!"

Vorbind puţin de viaţa cea de-apoi
treceam încet prin plin de-nfiorare
amestec orb de duhuri şi de ploi.

Şi-am zis: – "Va fi pedeapsa lor mai mare,
maestre,-n urmă, dup-a lor sentinţă?
Mai blând-o fi? Ori stând cum e şi-atare?"

Iar el: – "Să ai aminte-a ta ştiinţă:
pe cât e mai perfectă, simte chin
ca şi plăceri, pe-atât orice fiinţă.

Deşi nu merge-acest popor meschin
nicicând spre-adevărata perfecţiune,
ce-aici li-e ştirb aşteapt-acolo plin."

Vorbind mai multe decât pot eu spune,
rotunda vale-n arc am străbătut-o
şi-ajunşi pe-unde-i ieşirăm din genune,

de marele duşman am dat, de Pluto.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!