Anabelle

Când te-am văzut, erai doar o copilă,
Iar eu bravam, ca un adolescent rebel
Oricine înţelegea pe rază de o milă,
Că m-am îndrăgostit, de tine, Anabelle.

A urmat o vară exact ca în poveste,
Nu-mi venea a crede că sunt eu acel,
Ce te ţine-n braţe şi cald îţi şopteşte:
- Te iubesc, te iubesc nespus, Anabelle.

Te sărutam şi te sorbeam din privire,
Pe seară în parc îţi scriam un rondel,
Iar razele lunii ne erau mângâiere,
Tu eşti a mea muză, te ador, Anabelle.

Într-o dimineaţă cu uimire-am aflat
Ce soartă ostilă ne-aşteaptă, Anabelle,
Că bunul tău tată, un ilustru diplomat,
Recent a fost numit consul în Seychelles.

Pentru fiica sa îşi doreşte un flăcău
De nobilă viţă, nu un biet menestrel,
Că în joc e prestanţa şi numele său,
Dar iubirea noastră moare, Anabelle?

Şi ai plecat curând în depărtate zări,
Am fost înfrânţi, de-al tatălui tău zel,
Niciun răspuns şi-o mie de-ntrebări,
Zadarnic inima îmi plânge, Anabelle...

Într-o zi am simţit un laţ ce ma strânge,
Am primit o scrisoare, pe un şerveţel,
Era scris un rând, o, Doamne! cu sânge:
- Te iubesc, adio, a ta Anabelle!

De-atunci mă frământ fie zi, fie noapte:
- Destinule, tiran şi veşnic, crunt mişel,
Tot eu îmi răspund în tremurânde şoapte:
- Nu pot trăi fără tine, Anabelle!

poezie de Alex Dospian (aprilie 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Votează! | Copiază!